Expozitia artistului Daniel Craciun , deschisa in salile Galeriei Galateca a Bibliotecii Universitare Carol I noiembrie 2008
Exista dintotdeauna , culori pe care le gasesti . Pe celelalte le faci , le inventezi . Le perfectionezi pe cele pe care le-ai gasit si le naturalizezi pe celelalte ( le treci in patrimoniul tau personal ) . Dintr-o astfel de inlantuire de episoade cromatice si existentiale isi naste , isi creaza Daniel Craciun aparitiile pe scena simezelor .
O expozitie se iveste deloc intamplator , din insesizabila lupta data in sufletul autorului intre senzatii , idei si limbaj , intre sunet , culoare si sens . Drept urmare , problema este sa faci ca o relatie dificila , cea dintre culoare si sens , sa para naturala , fara exceptii , fara omisiuni , altfel spus , sa para o lege , o necesitate . Pictura trebuie sa deschida privitorului o poarta spre intelegere , spre cautarea unor adevaruri , fie ele cat de incomode sau obsedante . Altfel nu isi are rostul , nu-si duce la capat misiunea . Iar artistul stie acest lucru .
Tocmai de aceea nu expune decat atunci cand sensul lucrarilor sale e apt sa fie dezvaluit si celorlalti . Altminteri , ele nu vor depasi pragul incantatoarelor discursuri de serate mondene . Prin temele sale predilecte corp si materie , timp si memorie , cosmos si natura umana si alte secvente eco-sociale Daniel Craciun e un cautator de temeiuri . Corabia inspiratiei amintind de visul lui Coleridge il poarta spre obarsii ori spre sfarsit , in departe si in aproape .
Pictura lui ( impreuna cu subiectele ce o compun ) atinge miezul acela fraged si plapand din care izvoraste intrebarea , ironizand cum spunea Milan Kundera , insuportabila usuratate a fiintei . Cu toate acestea , a deschide o expozitie inseamna pentru artist mai mult decat o simpla repetitie cu personaje imprumutate , o misiune pe care trebuie mai intai sa si-o cucereasca , sa si-o apropie .
Actuala sa personala contureaza un caleidoscop , deopotriva plastic si fictional , in care privitorul este asteptat sa patrunda , lipsit de timiditate , ori de inchipuite rezerve . Autorul nu cauta solutii teoretice , nici nu imagineaza preludii pentru pianul realitatii , ci , dimpotriva , inarmat cu mijloacele exersate ale meditativului reface drumul sinuos al artei , fara intruziuni sau vane justificari ( inselator gratios , desenul lasa loc , progresiv , conturelor solide , sau alteori , se face ecoul disimetriilor frapante ce-ameninta comunicarea , dialogul ) . Aici trebuie sa intervina vocea artei , spre a defrisa acele teritorii invadate de prejudecati , de clisee , spre a oferi o cale de acces . O atare cale este si discursul sau plastic , inconjurat , de acelasi halou al imprevizibilului . Unul care nu inventeaza idoli , ci ii destituie .
Daniel Craciun nu a plecat sa cucereasca precum romanticii , vreo Siracuza imaginara , ascunsa privirilor muritorilor si nici nu s-a lasat ispitit de gratiile unei interogativitati abstracte , hoinarind prin spatii rarefiate . A gasi ceea ce cauti e adesea doar o chestiune de timp ; a incerca sa intelegi ca nu ai gasit si ca s-ar putea sa cauti perpetuu , e totusi , prin ea insasi , o dovada de intelepciune