Foi de hartie zburatoare | Truman Capote „La revedere, prietenul meu”

Nu Rata

Singuratatea l-a determinat sa scrie. El a spus ca este o modalitate de a reduce aceasta singuratate. Si a descris pe foi albe ce a vazut, cum a vazut personajele din jurul sau.

Familia Clutter locuia linistita la ferma lor din Holcomb, Kansas, in preria de sud a Statelor Unite. Tatal, mama, o fiica si un fiu. In noaptea de 14 noiembrie 1959, au fost ucisi cu salbaticie. Nimeni din oraselul nu a crezut ce s-a intamplat in acea noapte si in dimineata urmatoare…

Nu era niciun motiv aparent. Politia orasului nu era obisnuita cu o crima de aceasta amploare; dar au trebuit sa investigheze pas cu pas si luni de zile, pana i-au gasit pe vinovati: Dick Hickcock si Perry Smith, fosti detinuti care, printr-un alt coleg de inchisoare, au aflat despre Clutter, care le-au spus ca tatal are o multime de bani ascunsi. departe in casa lui…

Au mers sa-l caute. Dar erau doar aproximativ 450 de dolari. Si l-au ucis cu cruzime. Cine a facut? De ce? Ce sa intamplat in noaptea aceea? Cum erau ucigasii? Cum ar conduce politia ancheta? Ce spunea legea Kansas?

Atatea intrebari care au fost descompuse ulterior intr-o carte de exceptie: „In sange rece” (1966). O opera literara si jurnalistica de excelenta in acelasi timp; realism si grosolanie impreuna. A fost scris de un omulet blond, cu o voce ascutita: se numea Truman Capote si contributia lui este cea care a lansat „romanul non-fictiune”, sau „noua jurnalism”, potrivit lui Tom Wolfe. Atunci multi l-ar urma.

A fost un scriitor precoce. S-a nascut in 1924 la New Orleans. Despre copilaria lui a spus totul insusi. A fost furtunoasa. Greu si crud. Abandonul patern. Neglijarea materna. Chiar ideea ca a fost o piedica pentru ambii parinti.

Lillie Mae Faulk era o frumoasa din sud. Arch Persons un aparent om de afaceri care mai tarziu a aratat ca nu era si ca traia in precaritate.S-au casatorit in 1923 si casatoria a fost un adevarat esec. El cauta de unde sa faca rost de niste bani. Dezamagita, a incercat sa renunte curand, desi era deja insarcinata si dorea sa avorteze. Era prea tarziu si ea a avut baiatul: Truman Streckfus Persoanele: el avea 26 de ani, ea 17.

Truman a crescut imbratisat de surorile mamei sale, in special de una dintre ele -Sook- care l-a iubit ca pe un fiu in timp ce mama lui a disparut din timp. S-a hotarat sa fie iubitor de multi. A urmat divortul si Truman a fost lasat in grija matusilor. Avea patru ani.

Apoi a venit mutarea la New York cu mama lui si primele studii. Si a doua casatorie, convertita in Nina Capote, cand s-a casatorit cu un bogat om de afaceri de origine spaniola care locuieste in Cuba: Joseph Garcia Capote. L-a adoptat pe Truman si i-a dat numele de familie: Capote.

A facut studii de baza la „Scoala Trinity” si la „Academia St John’s”. Deodata pareau ciudat. Nu numai din cauza accentului sau sudic, ci si din cauza modului sau de a fi. A fost repudiat de multi. Mama sa ingrijorata l-a dus la un psihiatru „pentru a-l face mai bine”, si chiar l-a inscris la o scoala militara, „pentru a-l indrepta”. Nimic nu-i putea schimba natura.

Dar era si foarte singur. Si aceasta singuratate a fost cea care l-a determinat sa scrie. El a spus ca este o modalitate de a reduce aceasta singuratate. Si a descris in foi libere ce a vazut, cum a vazut personajele din jurul sau, mediile, felurile de a fi, atitudinile… motivele si motivatiile… A inceput sa fie scriitor…

„Am inceput sa scriu de la opt ani, pe neasteptate, fara inspiratia unui model. Nu am cunoscut pe nimeni care a scris. De fapt, nu cunosteam pe nimeni care sa citeasca. Cert este ca doar patru lucruri m-au interesat: sa citesc, sa merg la film, sa dansezi tip tap si sa desen. Apoi, intr-o zi, am inceput sa scriu, nestiind ca ma legasem, pe viata, de un stapan nobil, dar nemilos.

Colegii lui l-au facut de ras, desi incetul cu incetul i-a facut sa-l vada ca pe unul de-al lor, „ca mascota” echipei de sport. L-au iubit pentru caracterul sau vesel, deschis, inteligent si mereu gata sa asculte. A stiut sa asculte. Si a stiut sa pastreze in memorie ceea ce a auzit. Acest lucru ar trebui sa fie foarte util pentru viitoarea ta cariera.

A inceput sa lucreze pentru The New Yorker la varsta de 18 ani. Ca suport editorial. Intre timp am continuat sa scriu. Trei ani mai tarziu a parasit aceasta slujba si la 21 de ani a publicat prima ei poveste grozava: „Miriam”. Era in revista Mademoiselle. Povestea a avut un mare succes si a fost publicata in volumul de povestiri al premiului „O’Henry” in 1946…

De acum, lucrurile aveau sa fie altfel si avea sa inceapa sa-si arate propriul stil: gotic, pe care il datora foarte mult lecturii lui Edgar Allan Poe. Si asa izbucneste in campul literar al Statelor Unite cu o lucrare initiala: O lucrare care a atras cu mii si atentia marilor critici si cititori: „Alte voci, alte zone”, aparuta in 1948.

Este un roman poetic care ridica singuratatea unui adolescent care se afla in adancul sud al SUA. Si este un repros tacut si in acelasi timp pervers al stilului american. Un adolescent care isi cauta neobosit tatal, dar care nu-l gaseste si cauta alternative care la vremea respectiva ar putea parea pacatoase, dar care prezinta represiunea, tacerea si tristetea unei adolescente tradate intr-o tara conservatoare si uneori nebuna.

In acelasi timp, face jurnalism. Interviu cu personalitati, pentru Play Bo, si alte mare tiraj. Textele sale au indicat nucleul exact cu intrebari aparent naive care au facut „Portrete”, dandu-i in acelasi timp nota suprema de articole jurnalistice de lux cu stilul sau.

In 1958 vine un alt succes: „Mic dejun la Tiffany’s”. Acea aspiratie pentru o viata buna, cele mai bune medii. Spuma societatii americane. Viata buna. Dar si contradictia ei intr-o lume fascinanta si ostila, cu personaje din portelan si nebanuite in reactiile lor. Holy Golightly este caracterul lui; cea care avea sa devina celebra in opera literara ca si in versiunea de film a lui Blake Edwards, cu Audrey Hepburn in rolul ei.

Dar cu cat faima lui crestea mai mult, cu atat autorul intra intr-o lume uimitoare a alcoolului, drogurilor, sexului si mai multa nebunie personala. Ii placea „socialistul”. Se simtea bine printre opulenta clasei superioare. L-au adapostit si au avut incredere in el. A participat la fiecare eveniment social la care a fost invitat, atat pentru ca este un scriitor de renume, cat si pentru caracterul sau vesel si fara scuze.

La sfarsitul anului 1959 vede un mic bilet intr-un ziar. Descrie pe scurt omuciderea unei familii intr-un mic oras din sudul Statelor Unite. Cruzimea cu care a fost comisa crima si torporul unei comunitati a carei existenta nu era cunoscuta decat de locuitorii ei sunt relatate intr-un paragraf.

La acea vreme lucreaza pentru The New Yorker. Cereti sa faceti o poveste despre ceea ce sa intamplat in Holcomb. El este insotit de prietena sa Nelle Harper, autoarea cartii „To Kill a Mockingbird”. El vine in oras ca un strain, in toate privintele. Dar se imprieteneste cu toti cei din oras, in special cu seful politiei: toata lumea ii povesteste ce s-a intamplat din diferite perspective.

Si incepe o investigatie foarte lunga care a durat sase ani. De la primele semne ale anchetei pana la identificarea ucigasilor, arestarea lor, incarcerarea si apoi asteptarea foarte lunga care l-a impiedicat sa termine romanul: sentinta definitiva. Pedeapsa cu moartea. Spanzurarea lui Dick Hickcock si Perry Smith.

Le intervievase ore, zile, luni, ani. S-a imprietenit cu amandoi. S-a indragostit de Perry. A vazut si a suferit momentul spanzurarii. Si a plans zile intregi, potrivit prietenului sau Joe Fox. Dar, in acelasi timp, a reusit sa scrie ultimul paragraf al celei mai mari opere ale sale: „In sange rece”.

A fost si povestea unei executii a doua fiinte umane, vinovate de omucidere, care mor „cu sange rece” pentru o societate razbunatoare si contradictorie.

Dupa aceasta avea sa vina declinul autorului de succes. Lucrarile sale ulterioare nu au atins excelenta, desi iese in evidenta „Music for Chameleons” si, bineinteles: „Plegarias atendidas” care era un fel de „in cautarea timpului pierdut” si a justificarii actiunilor sale.

Se luptase cu toata lumea. Clasa superioara care obisnuia sa-l adaposteasca i-a intors spatele dupa expunerea de catre Capote a viciilor si defectelor sale in „La costa vasca”. De acum incolo singuratatea. Dar mostenise deja unele dintre cele mai importante lucrari ale literaturii americane ale secolului XX. El a contribuit cu viziunea sa asupra unui nou mod de a scrie romanul.

A murit la Los Angeles, California, pe 25 august 1984, „adormit” de prietena sa Joanne Carson…:

„Sunt alcoolic, dependent de droguri si homosexual: sunt un geniu”; „Sunt un om al obsesiilor mai mult decat al pasiunilor”; „Cuvintele m-au scapat de tristete”; „Cand Dumnezeu iti da un dar, iti da si un bici. Si biciul acela este sa te autoflageleze”…

Cand Perry Smith se apropie de spanzuratoare cu o seninatate infioratoare, il vede pe Truman Capote, il saruta pe obraz si ii spune in spaniola: „La revedere, prietene”.

Familia Clutter locuia linistita la ferma lor din Holcomb, Kansas, in preria de sud a Statelor Unite. Tatal, mama, o fiica si un fiu. In noaptea de 14 noiembrie 1959, au fost ucisi cu salbaticie. Nimeni din oraselul nu a crezut ce s-a intamplat in acea noapte si in dimineata urmatoare…

Nu era niciun motiv aparent. Politia orasului nu era obisnuita cu o crima de aceasta amploare; dar au trebuit sa investigheze pas cu pas si luni de zile, pana i-au gasit pe vinovati: Dick Hickcock si Perry Smith, fosti detinuti care, printr-un alt coleg de inchisoare, au aflat despre Clutter, care le-au spus ca tatal are o multime de bani ascunsi. departe in casa lui…

Au mers sa-l caute. Dar erau doar aproximativ 450 de dolari. Si l-au ucis cu cruzime. Cine a facut? De ce? Ce sa intamplat in noaptea aceea? Cum erau ucigasii? Cum ar conduce politia ancheta? Ce spunea legea Kansas?

Atatea intrebari care au fost descompuse ulterior intr-o carte de exceptie: „In sange rece” (1966). O opera literara si jurnalistica de excelenta in acelasi timp; realism si grosolanie impreuna. A fost scris de un omulet blond, cu o voce ascutita: se numea Truman Capote si contributia lui este cea care a lansat „romanul non-fictiune”, sau „noua jurnalism”, potrivit lui Tom Wolfe. Atunci multi l-ar urma.

A fost un scriitor precoce. S-a nascut in 1924 la New Orleans. Despre copilaria lui a spus totul insusi. A fost furtunoasa. Greu si crud. Abandonul patern. Neglijarea materna. Chiar ideea ca a fost o piedica pentru ambii parinti.

Lillie Mae Faulk era o frumoasa din sud. Arch Persons un aparent om de afaceri care mai tarziu a aratat ca nu era si ca traia in precaritate.S-au casatorit in 1923 si casatoria a fost un adevarat esec. El cauta de unde sa faca rost de niste bani. Dezamagita, a incercat sa renunte curand, desi era deja insarcinata si dorea sa avorteze. Era prea tarziu si ea a avut baiatul: Truman Streckfus Persoanele: el avea 26 de ani, ea 17.

Truman a crescut imbratisat de surorile mamei sale, in special de una dintre ele -Sook- care l-a iubit ca pe un fiu in timp ce mama lui a disparut din timp. S-a hotarat sa fie iubitor de multi. A urmat divortul si Truman a fost lasat in grija matusilor. Avea patru ani.

Apoi a venit mutarea la New York cu mama lui si primele studii. Si a doua casatorie, convertita in Nina Capote, cand s-a casatorit cu un bogat om de afaceri de origine spaniola care locuieste in Cuba: Joseph Garcia Capote. L-a adoptat pe Truman si i-a dat numele de familie: Capote.

A facut studii de baza la „Scoala Trinity” si la „Academia St John’s”. Deodata pareau ciudat. Nu numai din cauza accentului sau sudic, ci si din cauza modului sau de a fi. A fost repudiat de multi. Mama sa ingrijorata l-a dus la un psihiatru „pentru a-l face mai bine”, si chiar l-a inscris la o scoala militara, „pentru a-l indrepta”. Nimic nu-i putea schimba natura.

Dar era si foarte singur. Si aceasta singuratate a fost cea care l-a determinat sa scrie. El a spus ca este o modalitate de a reduce aceasta singuratate. Si a descris in foi libere ce a vazut, cum a vazut personajele din jurul sau, mediile, felurile de a fi, atitudinile… motivele si motivatiile… A inceput sa fie scriitor…

„Am inceput sa scriu de la opt ani, pe neasteptate, fara inspiratia unui model. Nu am cunoscut pe nimeni care a scris. De fapt, nu cunosteam pe nimeni care sa citeasca. Cert este ca doar patru lucruri m-au interesat: sa citesc, sa merg la film, sa dansezi tip tap si sa desen. Apoi, intr-o zi, am inceput sa scriu, nestiind ca ma legasem, pe viata, de un stapan nobil, dar nemilos.

Colegii lui l-au facut de ras, desi incetul cu incetul i-a facut sa-l vada ca pe unul de-al lor, „ca mascota” echipei de sport. L-au iubit pentru caracterul sau vesel, deschis, inteligent si mereu gata sa asculte. A stiut sa asculte. Si a stiut sa pastreze in memorie ceea ce a auzit. Acest lucru ar trebui sa fie foarte util pentru viitoarea ta cariera.

A inceput sa lucreze pentru The New Yorker la varsta de 18 ani. Ca suport editorial. Intre timp am continuat sa scriu. Trei ani mai tarziu a parasit aceasta slujba si la 21 de ani a publicat prima ei poveste grozava: „Miriam”. Era in revista Mademoiselle. Povestea a avut un mare succes si a fost publicata in volumul de povestiri al premiului „O’Henry” in 1946…

De acum, lucrurile aveau sa fie altfel si avea sa inceapa sa-si arate propriul stil: gotic, pe care il datora foarte mult lecturii lui Edgar Allan Poe. Si asa izbucneste in campul literar al Statelor Unite cu o lucrare initiala: O lucrare care a atras cu mii si atentia marilor critici si cititori: „Alte voci, alte zone”, aparuta in 1948.

Este un roman poetic care ridica singuratatea unui adolescent care se afla in adancul sud al SUA. Si este un repros tacut si in acelasi timp pervers al stilului american. Un adolescent care isi cauta neobosit tatal, dar care nu-l gaseste si cauta alternative care la vremea respectiva ar putea parea pacatoase, dar care prezinta represiunea, tacerea si tristetea unei adolescente tradate intr-o tara conservatoare si uneori nebuna.

In acelasi timp, face jurnalism. Interviu cu personalitati, pentru Play Bo, si alte mare tiraj. Textele sale au indicat nucleul exact cu intrebari aparent naive care au facut „Portrete”, dandu-i in acelasi timp nota suprema de articole jurnalistice de lux cu stilul sau.

In 1958 vine un alt succes: „Mic dejun la Tiffany’s”. Acea aspiratie pentru o viata buna, cele mai bune medii. Spuma societatii americane. Viata buna. Dar si contradictia ei intr-o lume fascinanta si ostila, cu personaje din portelan si nebanuite in reactiile lor. Holy Golightly este caracterul lui; cea care avea sa devina celebra in opera literara ca si in versiunea de film a lui Blake Edwards, cu Audrey Hepburn in rolul ei.

Dar cu cat faima lui crestea mai mult, cu atat autorul intra intr-o lume uimitoare a alcoolului, drogurilor, sexului si mai multa nebunie personala. Ii placea „socialistul”. Se simtea bine printre opulenta clasei superioare. L-au adapostit si au avut incredere in el. A participat la fiecare eveniment social la care a fost invitat, atat pentru ca este un scriitor de renume, cat si pentru caracterul sau vesel si fara scuze.

La sfarsitul anului 1959 vede un mic bilet intr-un ziar. Descrie pe scurt omuciderea unei familii intr-un mic oras din sudul Statelor Unite. Cruzimea cu care a fost comisa crima si torporul unei comunitati a carei existenta nu era cunoscuta decat de locuitorii ei sunt relatate intr-un paragraf.

La acea vreme lucreaza pentru The New Yorker. Cereti sa faceti o poveste despre ceea ce sa intamplat in Holcomb. El este insotit de prietena sa Nelle Harper, autoarea cartii „To Kill a Mockingbird”. El vine in oras ca un strain, in toate privintele. Dar se imprieteneste cu toti cei din oras, in special cu seful politiei: toata lumea ii povesteste ce s-a intamplat din diferite perspective.

Si incepe o investigatie foarte lunga care a durat sase ani. De la primele semne ale anchetei pana la identificarea ucigasilor, arestarea lor, incarcerarea si apoi asteptarea foarte lunga care l-a impiedicat sa termine romanul: sentinta definitiva. Pedeapsa cu moartea. Spanzurarea lui Dick Hickcock si Perry Smith.

Le intervievase ore, zile, luni, ani. S-a imprietenit cu amandoi. S-a indragostit de Perry. A vazut si a suferit momentul spanzurarii. Si a plans zile intregi, potrivit prietenului sau Joe Fox. Dar, in acelasi timp, a reusit sa scrie ultimul paragraf al celei mai mari opere ale sale: „In sange rece”.

A fost si povestea unei executii a doua fiinte umane, vinovate de omucidere, care mor „cu sange rece” pentru o societate razbunatoare si contradictorie.

Dupa aceasta avea sa vina declinul autorului de succes. Lucrarile sale ulterioare nu au atins excelenta, desi iese in evidenta „Music for Chameleons” si, bineinteles: „Plegarias atendidas” care era un fel de „in cautarea timpului pierdut” si a justificarii actiunilor sale.

Se luptase cu toata lumea. Clasa superioara care obisnuia sa-l adaposteasca i-a intors spatele dupa expunerea de catre Capote a viciilor si defectelor sale in „La costa vasca”. De acum incolo singuratatea. Dar mostenise deja unele dintre cele mai importante lucrari ale literaturii americane ale secolului XX. El a contribuit cu viziunea sa asupra unui nou mod de a scrie romanul.

A murit la Los Angeles, California, pe 25 august 1984, „adormit” de prietena sa Joanne Carson…:

„Sunt alcoolic, dependent de droguri si homosexual: sunt un geniu”; „Sunt un om al obsesiilor mai mult decat al pasiunilor”; „Cuvintele m-au scapat de tristete”; „Cand Dumnezeu iti da un dar, iti da si un bici. Si biciul acela este sa te autoflageleze”…

Cand Perry Smith se apropie de spanzuratoare cu o seninatate infioratoare, il vede pe Truman Capote, il saruta pe obraz si ii spune in spaniola: „La revedere, prietene”.

Recente