Acum o săptămână am postat poziţia mea oficială cu privire la turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Reiau acum această temă făcând câteva precizări suplimentare, răspunzând astfel implicit şi unora dintre comentariile pe care poziţia mea le-a stârnit.
Înţeleg foarte bine pasionalitatea specifică unei campanii electorale, dar atitudinile şi poziţiile pe care le exprim sunt rezultatul nu atât al unei înclinaţii pasionale, cât mai degrabă al unei analize lucide şi raţionale. De multe ori în viaţă, şi mai ales în politică, avem de cântărit lucruri pe care nu noi le-am pus pe taler, astfel că alegerile nu sunt deloc uşoare şi nu în conformutate cu ce ne-am fi dorit. Totuşi deciziile trebuie luate şi cred că un criteriu important pentru a minimiza riscul unei alegeri greşite este acela de a nu judeca lumea, lucrurile şi oamenii prin clişee şi de căuta raţiuni ce privesc principiile fundamentale. În acest text mă voi referi îndeosebi la clişeul că am avea acum de ales acum între comunişti şi necomunişti sau anticomunişti.
Discuţie în faţa Palatului Cotroceni în perioada protestelor generate de incidentul atitudinii violente a lui Traian Băsescu faţă de jurnalista Andreea Pană – mai 2007
În Germania, după cel de-al doilea război mondial denazificarea s-a făcut de către puterile aliate. Au fost judecaţi aproape 2000 de lideri politici, criminali de război, medici şi judecători nazişti. Stalin ceruse la un moment dat chiar executarea sumară a 50-100.000 de ofiţeri nazişti, dar unei astfel de măsuri li s-au opus atât Churchill cât şi Roosevelt. După acest proces de denazificare Germania a fost reconstruită de foarte mulţi oameni care au participat activ la susţinerea regimul nazist. Ar fi fost absurd ca denazificarea să cuprindă sute de mii sau milioane de persoane. De asemenea, ar fi fost absurd ca tema denazificării să fie o temă politică la alegerile din Germania la 20 de ani după cel de-al doilea război mondial.
În România idealul decomunistizării ţării exprimat în punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara din 12 martie 1990 a fost o temă importantă a anilor ’90, dar a rămas un simplu deziderat. Generaţiile de politicieni şi de activişti civici care au dominat scena publică în primii 10 ani nu au reuşit să impună punctul 8. Eşaloanele 2 şi 3 ale regimului comunist au preluat total conducerea României după 1989. Toţi cei trei preşedinţi ai României după 1989 au avut funcţii importante în PCR.
Astăzi, realist vorbind, este tardiv ca o astfel de temă să devină centrală într-o campanie electorală. Cred că tema comunişti vs. anticomunişti este una desuetă în politică. Ea nu mai poate juca decât un rol cheie decât într-o campanie manipulatorie şi nerealistă.
Eu însumi aş fi putut să joc această carte anticomunistă în campania electorală, dar am ales să nu o fac. Ar fi fost prea facil şi incorect faţă de publicul meu. Prin candidatura mea şi prin valorile pe care le-am promovat am încercat să privilegiez raţionalitatea şi gândirea critică. Nu am făcut apel la fantoma comunismului pentru a resuscita cumva în rândul oamenilor o ură care face parte dintr-un alt film. Cu atât mai mult cu cât în România ultimilor 20 de ani au apărut numeroase alte tare grave, probleme şi dificultăţi care cer un răspuns şi un efort susţinut pentru a le surmonta. A rămâne blocat într-o luptă de clişee gen „comunist” vs. „anticomunist” nu înseamnă decât a coborî discursul public la nivelul unei mediocrităţi care nu poate decât să ţină România pe loc.
În plus, fatalitatea face să nu avem acum de ales între un comunist şi un ne- sau anticomunist. Şi Mircea Geoană şi Traian Băsescu au fost membri ai PCR. Dintre cei doi Traian Băsescu a fost membru al nomenclaturii comuniste şi membru al ultimului guvern comunist dat jos de revoluţia din 1989.
Astfel că întreaga demonizare electorală făcută de Traian Băsescu sub clişeul „comunişti” este pură manipulare care însă pare să fi avut un anumit succes ceea ce demonstrează o dată în plus precaritatea construcţiei şi a culturii democratice în România.
Traian Băsescu a demonstrat din plin că nu poate evolua decât într-o lume a învrăjbirii şi conflictului. Mesajul său contestatar avea o noimă în 2004 când părea că luptă cu un sistem corupt controlat de PSD, motiv pentru care l-am şi votat atunci. Acum nu mai are însă noimă pentru că funcţia de care a dispus timp de 5 ani i-a oferit toate pârghiile atât pentru a-şi finaliza lupta promisă în 2004 cât şi pentru a construi şi da o direcţie coerentă acestei ţări. Or, Traian Băsescu nu a făcut nimic din ceea ce ar fi fost important de făcut, ci şi-a menţinut atitudinea conflictuală îndreptând-o însă spre chestiuni derizorii şi a împrumutat el chipul şi reflexele sistemului pe care le contesta în 2004.
Dacă e să dăm o speranţă democratizării României şi maturizării dezbaterilor publice interne trebuie ieşit din logica simplistă a aplicării arbitrare de ştampile şi apoi a excluderii unor persoane din astfel de motive.
Chiar dacă aminteşte de situaţia dificilă din anul 2000, votul din 6 decembrie va însemna o nouă şansă dată democraţiei. Pe lângă critică, România are nevoie şi de construcţie. Traian Băsescu a dovedit din plin că este incapabil de a construi democraţia în substanţa ei şi că este unul care a sfâşiat chiar şi acolo unde exista premisa unei dezvoltări. Eu am intrat în politică tocmai pentru că sunt revoltat de incompetenţa şi coruptibilitatea actualei clase politice. Aşadar nu am o încredere în partidele parlamentare actuale şi niciunul dintre ele nu a avut vreodată votul meu. Dacă noul preşedinte va fi unul slab sau nedemocrat voi fi primul pe baricada care se va ridica împotriva lui. Dar acum România are nevoie de o şansă dată construcţiei. Ţara noastră este acum prea destructurată şi fără direcţie iar responsabilitatea principală este a celui care a ţinut hăţurile în ultimii 5 ani. De aceea voi vota împotriva lui Traian Băsescu…
Activitatea mea civică a avut multe momente în care am sancţionat acţiunile preşedintelui Traian Băsescu. Atitudinea mea de acum are în spate o experienţă îndelungată de luptă cu acest preşedinte nedemocrat care a lovit grav în valorile pe care le promovez.
Iată mai jos o listă a câtorva dintre reacţiile mele de-a lungul ultimilor ani faţă de acţiunile nedemocratice ale preşedintelui Traian Băsescu şi ale celor apropiaţi domniei sale:
- Proces cu Traian Băsescu – 28 iunie 2009
- Povara a 2313 biserici pe umerii Ministrului Culturii – 15 aprilie 2009
- Proiectele Ministerului Turismului – 6 aprilie 2009
- Ministrul PDL Mihail Hărdău elimină teoria evoluţiei din programa de biologie – 22 februarie 2008
- Scrisoare deschisă către Preşedintele României, Traian Băsescu – 4 octombrie 2007
- Autorităţile din România încalcă grav dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie – 4 septembrie 2007
- Lanţ uman la Palatul Cotroceni – 28 mai 2007
- Scrisoare deschisă către Preşedintele României – privind incidentul cu jurnalista Andreea Pană – 23 mai 2007
- Cu profundă amărăciune, scrisoare deschisă Preşedintelui României, Traian Băsescu – 28 decembrie 2006
- Apel către Preşedintele Traian Băsescu pentru a retrimite în Parlament Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – 21 decembrie 2006
- România intră în UE cu voal pe chipul libertăţii de exprimare – 25 iunie 2006
- Comunicat CNCD privind Art. 13 din legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – 3 octombrie 2006