12 marturisiri despre un travel blogger

Cred ca a sosit vremea sa dau carțile pe fața. Urmeaza 12 adevaruri șocante despre un travel blogger: subsemnata.

1. Nu numar țarile in care ma duc.

Nu consider lucrul asta important. Am liste cu locuri in care vreau sa ajung, dar scopul meu – nici macar pe termen scurt – nu este sa bifez țari sau orașe. Nici nu sunt curioasa la a cata țara am ajuns și evit sa raspund la intrebarea “in cate țari ai fost?”

Unul dintre motive este ca nu știu daca sa pun la socoteala Vaticanul, Monaco, San Marino & co. In fond, sunt țari pe care le cunosc mai bine decat cunosc Romania. 😀 Și daca ai vazut Moscova nu inseamna ca ai vazut Rusia – sa fim serioși.

Alt motiv este ca nu conteaza numarul, ci cu ce ai ramas dupa un anumit numar de locuri vizitate. Da, un anumit numar de țari vizitate vine cu un open mindness ( cum ar spune romanul) cu o mai mare intelegere, toleranța etc dar nu intotdeauna.

Parca aș numara in schimb dațile in care am fost cu avionul. Aici nu prea e loc de discuție, ori ai fost, ori nu ai fost. Bunica, dupa 50 de ani, a prins o superoferta și a inceput sa faca naveta Romania- Canada de a ajuns sa traverseze Atlanticul de vreo 20 de ori. Cred ca s-ar descurca foarte bine in postul de “indrumator pentru  rataciți” in Heathrow daca ar ști o boaba de engleza – dar nu știe.

2. Fac greșeli.

Da, uneori chiar multe. Și mi-e rușine ca sunt aici și va dau sfaturi cand eu pe teren mi-o dau cu dreptul in stangul. Deee exemplu, in Londra, nu știu cum de imi intrase mie in cap ca fix in acel weekend in care ma gaseam acolo avea loc Carnavalul din Notthing Hill. Am vazut ceva publicitate dar nu am stat sa ma uit in calendar; in schimb, ferm convinsa ca ratez acțiune as we speak, m-am suit in metrou și am ajuns in celalalt capat al orașului ca sa gasesc…liniște. Și sa aflu ca mai aveam de așteptat o saptamana.

In Roma am preferat sa car rucsacul de 5 kile in spinare caci nu aveam timp(!) sa stau la o coada impresionanta. Dupa vreo 13 km pe jos cu 7 kile care apasau (am adaugat geanta foto) am facut niște frumoase bașici care m-au obligat sa imi reconfigurez traseul pentru urmatoarele zile.

Anul trecut, cand mi-am planificat excursia la Festivalul Trandafirului din Bulgaria, nu am observat munții de pe Google Maps și mi-am luat cazare la vreo 50 de km departare de Kazanlac, in Bojhentsi, deoarece era (mult) mai ieftin și aveam prilejul sa innoptez intr-o rezervație istorico-arhitecturala. Nu m-am gandit ca ce economisesc pe mere dau pe pere…

3. Nu mi-au placut dintotdeauna calatoriile.

Ta-daaaa!  M-au plimbat ai mei de mica dar mie fiecare calatorie mi se parea o corvoada. Bagaj? De ce trebuie sa imi fac bagajul? De ce trebuie sa imi iau treningul asta urat? Și pulovarul asta? De ce am nevoie de pulovar cand plec la munte? Dar știi ca arat oribil in pelerina de ploaie, daaa? Dar nu vreau pelerina de ploaie!!

Și apoi venea drumul, care probabil era infect din diverse motive, și proasta organizare, și cazarea care nu se compara cu camera ta și …o groaza de chestii care te enervau. Ma enervau. Ma duceam incruntata (sau resemnata, ca o martira) in fiecare tabara, ma intorceam entuziasmata și ii faceam capul calendar mamei cu ce chestii mișto s-au intamplat pe acolo.

Probabil ca de vina pentru aversiunea fața de “drumuri” e și faptul ca primii mei 12 ani de viața au presupus multe drumuri și mutari intre București –Constanța – Oravița. Am locuit pe rand in fiecare oraș și nu neaparat in aceasta ordine. 

Cred ca deplasarile au inceput sa-mi placa mai mult cand influența mamei asupra bagajului a inceput sa scada, cand am prins curaj de explorare și am gustat mai mult din libertate.

4. Unele calatorii sunt o evadare

Da, asta e crudul adevar. Au fost calatorii care au reprezentat o evadare. De fapt, de asta am și plecat in acea perioada. Sa scap, sa fug, sa ma ascund. Nu a contat atat locul, ce faceam acolo, cat faptul ca aveam nevoie de o schimbare. Excepțiile astea sunt necesare.

5. Defecte profesionale

De cand scriu despre calatorii am devenit mai atenta. Pastrez bonuri, retin denumiri, sunt atenta la detalii carora alta data nu le-aș fi acordat mare importanța. Și uneori mi se formeaza in minte textul pentru viitoare articole – ceea ce e cam stresant, ca nu mai traiești in prezent, ci te gandești la viitor, la cum vei fi in fața calculatorului și vei scrie despre aceasta parada care defileaza acum.

6. Am prieteni care calatoresc mult mai mult decat mine

Cum o fac? Nu știu dar planuiesc sa-i trag de limba – fara a fi invaziva. : ) Unii au jobul de așa natura. Alții au job de 8 ore pe zi, 21 de zile de odihna și cumva au o vacanța draguța la fiecare doua luni. Sau cel puțin asta e impresia pe care o lasa.

7. Uneori mi-e lene sa fac fotografii, uneori nu vreau

Chestia asta cu fotografiatul in vacanța e tare perversa. Trebuie sa te controlezi. Și daca nu poți, trebuie sa inveți sa te controlezi. Nu te duci acolo sa faci doar poze. Nu ești un asiatic workaholic care are 4 zile de vacanța pe an și face mii de poze ca apoi sa-și traiasca adevarata vacanța prin intermediul pozelor.

E naspa cand ești cu cineva și tu ai aparatul și cealalta persoana te considera fotograf personal: pozeaza aia, și aia și ailalta. Și nu uita de aia. Da, sa traiți! Nu era mai bine daca iți luai și tu aparat?

Uneori e bine sa te rezumi la fotografii mentale. 😛 Sa vezi daca reziști și daca a doua zi, pe motiv de lipsa poze, se declanșeaza apocalipsa.

Am fost in excursii fara aparat. Sau am lasat aparatul in portbagaj – unde a stat pe toata durata weekendului – și nu imi pare rau.

8. Am o limita.

Toți avem. Unii și-o cunosc, alții urmeaza sa și-o cunoasca. Poate. Definitely maybe. : )

Un tip, Andrei, mi-a spus cum știi daca ți-ai atins limita: “Atunci cand la dreapta se face un drum catre un lac mișto și la stanga este drumul spre casa, și tu apuci drumul spre stanga, atunci ți-ai atins limita și e cazul sa mergi acasa.” Eu nu am avut lac, insa m-am suprins intr-o primavara in aeroport oftand in sinea mea: ”Iar aeroport!”.  Ma aflam pentru a treia oara intr-un aeroport intr-o luna și mi se parea obositor.

9. Nu ma duc intr-un loc pentru oameni.

Nu plec in nici o calatorie cu gandul de a cunoaște lume noua, de a-mi face prieteni noi. Poate e la moda sa spui asta, poate așa simți dar eu nu ma regasesc.  De fiecare data cand vreau sa ajung intr-un loc ma gandesc la peisaje, la arhitectura, la obiceiuri, la mentalitați.

Sunt o persoana introvertita, nu genul care ia entuziasmata primul strain in brațe sa-l scoata la o cafea ca sa-i afle viața (exista astfel de persoane?!). Totuși, ma bucur de fiecare data cand apuc, in mod spontan, sa port o conversație mai lunga de  “unde este…”, “cat costa”, “de unde ești” cu un strain. Imi plac conversațiile spontane din trenuri, cafenele  etc, ma bucur de ele, de faptul ca s-au intamplat, dar nu am legat nici o prietenie in urma lor. Și nu intra nici la categoria “am cunoscut oameni”. Și e ok.

Am ajuns sa am prieteni din alte țari, dar asta s-a datorat unor tabere – de exemplu. 😀

10. Cel mai adesea uit din bagaj sapunul, șamponul, pasta de dinți

Periuța nu.  Pe  prosop il las intenționat acasa daca știu ca ma duc la hotel sau pensiune. Oricum, duse sunt vremurile din generala in care mi-am uitat chiloții (ups!) sau cele din liceu in care mi-am uitat șosetele.

A, și mamei i-am servit de mai multe ori scuza cu “mi-am uitat costumul de baie acasa” cand eu mi l-am lasat intenționat. Mama funcționeaza dupa principiul “Oriunde mergi, trebuie sa ai la tine costumul de baie. Oriunde!”, eu nu.

11. Nu-mi plac magneții de frigider.

Mai bine spus, ma lasa rece. Ii studiez, ii compar, ma uit sa vad ce le-a mai ouat mintea unora in materie de magneți dar nu colecționez. Cu toate astea, ușa frigiderului meu este plina de chestiile astea. Deh, daca alor mei le plac, ce sa-i faci? Așa ca sunt calatorii din care ma intorc cu magneți. Asta e luat din Munchen. 

12. Nu ma consider un travel blogger.

La cursul de antropologie din anul trei am invațat ca nu ne naștem femei, ci devenim femei. Ca sa parafrazez aceasta teorie, eu zic ca nu ne naștem travel bloggeri, ci devenim. Eu nu am devenit (inca). Adica, na, scriu regulat pe un blog – sunt deci blogger – și calatoresc (I do travel!) și blogul pe care scriu e unul cu și despre calatorii. Dar tot ce implica mai mult decat aceasta traducere mot-a-mot nu ma caracterizeaza. : )

In rest… Buna, sunt Ioana, fiica de ingineri geofizicieni, am moștenit de la tata interesul pentru geografie și istorie și de la mama spiritul de aventura. E drept, nu tot spiritul de aventura. Spre deosebire de ea, eu nu am fost inca inchisa intr-o manastire (fiindca oamenii uitasera ca au un vizitator intarziat) și nici nu am dormit intr-un portbagaj. Și nici nu m-am suit in trenul care mergea și am zbierat la soț sa imi arunce (dea) copiii. Am facut alte prostii. Mai mici. A se vedea punctul 2 de mai sus. 😛