Cleopatra si Casanova ar forma un cuplu fericit? Cum s-ar descurca Valmont cu Salome? Daca Tristan s-ar fi indragostit de Lana Turner in loc de Iseult? Ce s-ar fi intamplat cu George Clooney in Burn dupa citire, daca acea scrisoare ar fi fost semnata de Carmen de Merimee? In aceasta arta a preliminariilor, atributele cedeaza strategiei. Din acest motiv, si literatura este plina de smecheri legendari, seductia – antiteza violului – este feminina. Deliciile „coitus reservatus” feminizeaza orice candidat Don Juan. Chiar si in iad.
Will Smith in Hitch , Mel Gibson in What Women Want , Tom Cruise in Magnolia . Ce au in comun? Trei tenorii cu vocatie masculina alfa se transforma in guru ai sexului liofilizat. Semnul vremurilor. In acel mediu intim in care inainte predominau lectiile lui Ovidiu, primeaza astazi versurile trubadurilor, jurnalele lui Casanova – adica cartea – celuloidul si vizibilitatea totala. Cu toate acestea, chiar daca postmodernitatea aduce cu sine o anumita echipotenta in roluri, liniile directoare raman aceleasi.
Etimologic, seductia deriva din seducere si se traduce prin a scoate pe cineva din cale sa-l duca pe pamantul nostru. Ritualul poate fi verificat in mod activ –cel mai vizibil, aparent masculin- dar cel care nu se remarca, pasivul, canonic feminin, se dovedeste mereu mai devastator.
Totusi, atat pe vremea Morganei, cat si a Catherinei Tramell -protagonista din Basic Instinct- , cand o femeie fatala apare hotarata sa submineze prestigiul intunecat al sotilor Casanova care au fost in lume, romantismul se transforma in tragedie. Fie ca este vorba de sotia lui Potifar, Medea sau Glen Close in Fatal Attraction , femeia puternica care indrazneste sa-si exercite viata amoroasa in maniera oricarui cuceritor, este echivalata cu Lilith biblica. O fiinta monstruoasa, diabolica, predestinata autodistrugerii.
El merita gloria (in excelsis) doar daca actioneaza replicand fidelitatea Penelopei -sotia lui Ulise-, inmolarea conventionala a Printesei de Cleves, demisia lui Meryl Streep in Podurile din Madison.. Sau, daca exista sange implicat, sa fie cel varsat de Judith dupa decapitarea lui Holofernes. Chiar si asa, continuam sa o adoram pe Isolda desi l-a sedus pe Tristan printr-un filtru amoros -la fel ca Gudrun la Wagnerianul Siegfried-. De ce? Pentru ca atunci cand vine vorba de femei, preferam sa atribuim tensiunile dorintei lor artelor magice, vrajii, decat strictei carnalitati a sexualitatii lor. Pare o afirmatie feminista, dar nu. Orice forma de seductie, activa sau pasiva, este foarte feminina daca prin aceasta intelegem o anumita discretie, un apel la descantec sau pretentie. Chiar si cand vine vorba de Don Juan.
MASTILE LUI DON JUAN
Dar despre ce Don Juan vorbim? De cand s-a nascut din stiloul lui Tirso de Molina, in El Burlador de Sevilla , pana cand a fost impodobit cu proza lui Moliere sau Da Ponte – libretistul lui Mozart-, El Tenorio a suferit o suta de mutatii. La primele lecturi el este un hustler aspru care sfideaza orice conventie, umana si divine. Un spirit rau sortit osandirii vesnice -desi intotdeauna salvat in extremis prin iubire-.
Daca pentru Tirso a fost un inger din iad, Moliere il picteaza ca pe un libertin elegant al secolului al XVII-lea, cu putin mai putin decat nepotul diderotian al lui Rameau. Un secol mai tarziu, cu Mozart – suntem in secolul galant-, transgresiunile lui sunt feminizate. Cum o seduce pe Zerlina? Cantand cu o voce pe marginea hipnozei cea a lui La ci darem la mano –acolo ne dam mana-. Suntem la o suflare departe de Don Juan de Marco, care il va juca pe Jhonny Deep. Un Don Juan undeva intre Byronic si Bohemian Bourgeois, perfect in concordanta cu sensibilitatile timpului nostru.
Acum, deja in Moliere are multa feminitate. Se preface, se deghizeaza. Cand isi vede strategia in pericol, nu ezita sa se prefaca drept servitorul sau –Leporello-. Din cauza nesigurantei sale sexuale latente, de aici a exceselor sale, Dr. Maranon a speculat ca ar putea fi homosexual. Pentru Lacan ar reprezenta o „fantoma a unei femei” care inainteaza mascata – de parca ar fi machiata. Desi in felul lui. Sub masca lui bate un subiect simultan tragic si pervers, demn de personajele lui Sade. Se poate masca drept gentlemanul perfect, dar scopul lui nu este altul decat o incalcare a tuturor valorilor impreuna cu o afirmare frenetica a personalitatii sale, sub primatul absolut al singurei sale legi. Cel al dorintei.
DE LA SADE LA CASANOVA, SEX ORAL
Don Juan si Cetateanul Sade au multe in comun… chiar si cu Sfantul Ignatie de Loyola. Roland Barthes spune asa: toti trei acrediteaza o anumita Enumeration Mystique, toate trei sunt exhaustive pana la epuizarea limitelor lor. Nimic asemanator nu se intampla cu un alt seducator mitic care tinde sa fie confundat cu Tenorio, desi el reprezinta inversiunea sa stricta. Vorbim despre Casanova.
Daca sevillianul nu a incetat niciodata sa fie un mit literar, venetianul a fost un adevarat personaj. Daca pe primul abia il interesa actul sexual – ii pasa doar sa-si mareasca lista de sedusi si abandonati-, al doilea nu tine evidenta cuceririlor sale. Si cel mai important: lucrul lui – cu permisiunea lui Sade – este intr-adevar o filozofie de budoir in sine.
Niciun viciu mai rasplatit – asa cum spune subtitlul Julieteia marchizului divin-, decat cel care il conduce pe Casanova sa „cultiveze placerile simturilor mele”, fara a disocia seductia si iubirea. Venetianul nu minte niciodata. El nu are nevoie. Spre deosebire de Tenorio, el este un mester de cuvinte. Arma lui, mai mult decat puterea sa sexuala, este limba. Ceea ce il face un fel de filozof natural care concepe sexualitatea in maniera epicurienilor greci – „nimic nu ma poate opri sa ma distrez”-, la o suta de leghe de ideile de vinovatie si pedeapsa care il impodobesc pe don Juan. Chiar si atunci cand isi bate joc de evlavia religioasa, o face mai putin in felul sau decat in cel al lui Voltaire. Pe langa faptul ca era un scriitor excelent, a fost un aristocrat al placerii care a profesat acelasi devotament fata de iubitorii sai ca trubadurile medievale. Cu o singura diferenta: oricat de eteric isi picteaza doamnele, Casanova le poseda intotdeauna in cuvant si fapta.
DE LA ELEANOR DE AQUITANIA LA MARCHIZA DE MERTEUIL
Pe vremea Eleanorei de Aquitania – cele ale iubirii de curte –, seductia amoroasa parea o chestiune de geografie. In itinerariul lor sentimental, adeptii Romanului de la Rose au urmat un drum simbolic. A inceput cu Camino de la Estiem si s-a incheiat cu capturarea Castillo de la Pasion . De-a lungul ei, pelerinul iubirii a trecut prin patru stari sufletesti: fehedor –aproape prefacand , cel care-si ascunde sentimentele-, pregador –cand le manifesta- , intelegator –cand doamna ii zambeste- si drutz –cand el . acceseaza intimitatea lui-. Casanova a fost un maestru in asta. Dar nimeni nu ca Valmont – protagonistul din Legaturile periculoase-. Mai ales ca cea care ii dirijeaza avansurile, pana in punctul de a-l transforma intr-o marioneta a perversiunilor sale, este o femeie: marchiza de Merteuil.
Nu intamplator autorul acestui clasic –Choderlos de Laclos- si-a castigat existenta ca expert in cetati. Daca in arta seductiei cheia sta in strategie, niciun bastion nu este mai greu de cucerit decat cel al frumosilor virtuozi.
Casanova pune in practica Filosofia mesei de toaleta . Merteuil il depaseste pe Descartes in versiunea sa particulara a Discursului metodei . Si Valmont este de acord: „Veti vedea ca nu m-am abatut de la principiile acestui razboi, atat de asemanator cu celalalt”.
Nu este vorba doar de a seduce casta si inocenta doamna de Trouvel. Cuvantul ar fi „pervers”. Pentru ca acea sora a lui Sade care o reprezinta pe marchiza de Merteuil, actioneaza ca o libertina hiperactiva in antipozii Justinei ei pasive. Desigur, treaba lui nu este The Misfortunes of Virtue . Chiar daca viciile lui au fost doar rasplatite cu un final dramatic.
La fel de mult ca o „apologie pentru crima” – Bataille -, versiunea sa ciudata din Cele sute de zile din Sodoma implica o mutatie sociala prin sex. Pervertirea sincerului Trouvel implica subminarea tuturor valorilor in modul nietzschean. Se schimba doar uneltele: nicovala si ciocan pentru neamt, sarutari si mangaieri pentru marchiza noastra. Si totusi, manualul sau de seductie indica si un scop filosofic – „ca cred in virtute cu atat mai mult cand o sacrific mie insumi” -.
In secolul iubirii de curte, seducatorul se supune legilor doamnei sale. In Lumini, marchiza de Merteuil, prin Valmont, isi face o plecaciune in fata ei. Universul cavaleresc a cedat in fata unei lumi conduse de placeri fara pret, desi fara a-si pierde formele. Spre deosebire de cuceritorul primar, seducatorul cum laude este cel care stie sa flateze obiectul dorintei sale, renuntand la forta si folosind doar strategiile sale cele mai rafinate. Primul, ca Don Juan al lui Moliere, nu exclude violul. Acestia din urma isi poseda victimele doar inversand forta fizica pentru o forta oblica, cea oferita de armele culturii.
MAESTRII COITUS CONSUMATUS
Tocmai din acest motiv, asa cum subliniaza Alain Roger, cel mai perfect arhetip de seducator este cel care pune in prim plan partea feminina a personalitatii sale. Si de la filozof la filozof, nimanui nu-i place lui Kierkegaard cand vine vorba de a-l corobora. Danezul nu era tocmai un Adonis, dar stia sa seduca. „Intrarea este o arta”, scrie el in Jurnalele unui seducator , „si iesirea cu succes este o capodopera”.
Inca o data ne aflam in fata nevoii unei strategii anterioare. Este nevoie de putina ipocrizie, multa elocventa, lingusiri fara pret si, de multe ori, o mostenire buna -Casanova a fost stricat de femei-.
In lipsa resurselor banesti, alte risipe nu strica niciodata: de marturisiri, de promisiuni, de lacrimi si de lesin, juraminte de fidelitate, aproximari la sinucidere din dragoste. „A lega barajul” –scrie Kierkegaard de parca ar fi fost al lui Merteuil-, „toate mijloacele merita”. Cu alte cuvinte, polisemie sentimentala pura. Ei bine, dupa cum afirma Roland Barthes, „limbajul seductiei elibereaza un mesaj codificat care submineaza spontaneitatea dorintei”.
De aceea, pe langa faptul ca este feminina, aceasta este o lume a diletantelor care amana totul pana la exasperare, sau chiar performanta. Pana la urma, o varianta a coitus reservatus pe care trubadurile provenzale o impartaseau cu misticii si rozicrucienii – chiar si cu adeptii tantricului Maithuna- . Pentru ei, dovada puritatii intentiilor lor trecea prin continenta sexuala sau, cel putin, prin rezerva seminala. De la Casanova incoace, nu exista seductie demna de acest nume care sa nu se termine cu un coitus consumatus .
Poate ca ceea ce seduce femeia este partea feminina pe care barbatul o dezvaluie in seductie si in care se recunoaste ca intr-o oglinda. Si invers. Pana in punctul in care acea imagine, acea fantoma este cea care decide strategia seducatoarei sau a seducatoarei. Nici unul mai perfect sau mai pervers decat cel care triumfa pretinzand ca se preda, oferind seductorului iluzia victoriei.