A.R. Deleanu • Acluofobia: Omul cu chip de cal (2)

Continuam publicarea in serial a povestirii „Omul cu chip de cal” de A. R. Deleanu, proza inclusa in volumul Acluofobia. Zece povestiri macabre, in curs de aparitie la editura Herg Benet. Primul episod poate fi citit aici.

10:05. Telefonul vibra pe noptiera. Iliescu raspunse cu ochii inchisi.

– Mmm.

– Iliescu?

– Mmm.

– Dormiti?

– Mmm.

– Brasoveanu aici. Va astept urgent la sectie.

– Azi vin mai tarziu, asa a…

– Nu, acum.

– De ce?

– Va rog.

Apoi tonul.

 Iliescu inchise usa in urma lui. Brasoveanu muta dosare de pe jos intr-un dulap metalic de langa birou.

– Care e faza? intreba Iliescu.

– Luati loc.

Iliescu se aseza si scoase o tigara.

– Pot sa…? intreba.

– Da.

– Deci?

– Cand v-ati intalnit ultima oara cu Petrescu?

– De ce? intreba Iliescu.

Incerca sa traga de timp. Nu stia daca sa admita ca l-a intalnit cu o seara inainte. Habar n-avea despre ce era vorba, sau ce informatii detinea Brasoveanu si nu voia sa o dea in bara.

– Trebuia sa fie la 7 la sectie. Il asteptam sa raporteze ultimele descoperiri in cazul disparitiilor din centru si nu s-a prezentat.

– Nu s-o fi trezit.

– L-am sunat si nu-mi raspunde. Are telefonul inchis. Deci?

– Aseara, recunoscu Iliescu. Azi-noapte de fapt.

– De ce?

– A vrut sa ma vada.

– Despre ce ati vorbit?

– Pai, chestii personale mai mult.

– Iliescu, lasati prostiile! Nu exista discutii personale cand un coleg de-al dumneavoastra (si unul dintre oamenii mei) a disparut fara urma. Am trimis pe cineva la el acasa. Nevasta a zis ca nu s-a mai intors acasa de ieri. Deci dumneavoastra sunteti ultima persoana cu care s-a intalnit inainte sa dispara. Ascult.

Iliescu isi aminti agitatia. Ti-e teama? Nu. Dar ii era, stiuse. Ii era.

– Mi-a spus ca s-a intalnit cu rapitorul, zise Iliescu.

– Poftim? 

– Adica… Cel putin asa crede, ca e el.

– A vorbit cu el? Stie cine e?

– Da. Nu l-a arestat. I-a dat un bilet.

– Cine cui?

– Rapitorul lui Petrescu. Cu o adresa.

– Ce adresa?

– Nu stiu. Nu mi-a zis, a scris-o pe un bilet si mi l-a dat. Era foarte agitat si avea palmele ude de transpiratie. Cand am ajuns acasa si am deschis biletul am observat ca jumatate din el era distrus, cerneala se scursese. Am crezut ca-l intalnesc azi aici si vorbesc mai multe cu el, dar…

– Unde e biletul? intreba Brasoveanu.

Iliescu ii dadu biletul si Brasoveanu il citi, ofta si ridica receptorul telefonului de pe birou. Dupa cateva secunde:

– Fa-mi o lista cu toate strazile din oras care se termina cu „rului” si au numarul 13. Repede.

– Ce v-a mai zis? intreba Brasoveanu dupa ce tranti receptorul.

– Nu multe, v-am mai spus. L-a intalnit intr-unul dintre barurile din Cetate. Mergea des pe acolo, pentru caz.

– Asa e, zise Brasoveanu. Se tinea dupa un fir, o informatie, nu mi-a zis ce.

– Ati verificat dosarul cazului? intreba Iliescu.

– Nu-l gasim. Trebuie sa fie la el, altfel nu-mi explic. Il gasim pe Petrescu, gasim dosarul. Gasim dosarul, il gasim pe rapitor. Aveti idee unde ar putea fi? Sa incercam acolo pana aflam care e adresa de pe bilet. Avea un loc unde mergea des? Unii dintre noi mai…

– Avea un apartament, da.

– Unde?

– Nu stiu adresa cu exactitate. Am fost o singura data acolo, am stat la un pahar. Dar, daca ma urc in masina, stiu sa ajung.

– Sa mergem, zise Brasoveanu si-si lua palaria din cui.

Iliescu nu mai avu timp sa zica ceva. Brasoveanu tranti usa in urma lui, se pierdu deja pe coridoare, printre oameni, coborand in parcare. Iliescu simtea inceputul unei dureri de cap. Nu-l mai mirau, faceau parte din el. Invatase sa le faca fata. De cele mai multe ori.

S-au dus numai ei doi. Motivul era simplu: daca Petrescu era bine, nu era nevoie de multi altii. Daca era cu altcineva, mahmur si adormit, cu telefonul inchis, nu era necesar sa afle toata sectia. Dar daca nu era bine… atunci ar fi fost rost de intariri. Dar niciuna dintre variante nu se dovedi a fi cea corecta. Apartamentul era gol, patul era facut, niciun semn ca ar fi dormit cineva recent in el, si camera nu ar fi fost de niciun interes, daca Iliescu nu ar fi gasit, unul dupa altul, cele doua obiecte care sa-l lege pe Petrescu de acest mic apartament prafuit: dosarul si pistolul. Dosarul era pe noptiera de langa pat, dar era gol, iar pistolul pe pervaz. Geamul era larg deschis.

– Deci a venit aici dupa ce ne-am intalnit, zise Iliescu.

– Sunteti sigur? intreba Brasoveanu.

– Da, aseara avea pistolul la el. L-am vazut.

Au cautat gauri in perete, au mirosit dupa praf de pusca, au cautat pete de sange, insa in zadar. Era ca si cum Petrescu nici nu ar fi fost in camera aceea cu mai putin de 24 de ore inainte.

Iliescu se opri in dreptul geamului si privi acoperisurile rosii ale cladirilor. Suna un telefon. Brasoveanu raspunse:

– Da… Bine… Cate?… Ok… Vin imediat. Lasa-le la mine pe birou… Exact… Ah, si trimite, te rog, o echipa la adresa Paltinis 45, undeva la etajul doi. Iliescu o sa fie acolo… Da… Oricine, trebuie doar ridicate niste chestii de pe aici… Bine…

Inchise, apoi catre Iliescu:

– Ramaneti aici, vin niste baieti. Eu ma duc la sectie.

Vazand ca nu primeste raspuns, se apropie de geam.

– Nu e vina dumneavoastra, Iliescu. Nu aveati cum sa stiti ca… Nu aveati cum sa-l opriti.

– Hm, facu Iliescu.

– Sa speram ca e bine si ca-l gasim repede.

– Hm, facu din nou Iliescu.

Dar Iliescu stia ca ar fi putut face mai mult. L-ar fi putut intreba mai multe. I-ar fi putut oferi sprijinul imediat, acolo, pe loc, nu a doua zi, candva, in viitor. Ar fi putut sa faca mai mult… Doar daca i-ar fi pasat mai mult… Daca ar fi putut sa se rupa, macar pentru cateva clipe de lehamitea maligna care il cuprinsese in ultima vreme, care ii incetosase ultimele luni, care ii ciocanea dureros pe la incheieturi in fiecare dimineata – acel oftat, acea sila, acea oboseala. Doar daca i-ar fi pasat un pic mai mult de cel mai bun prieten al sau…

Cand se intoarse, observa ca Brasoveanu plecase deja. Se uita in jur si-si imagina celalalt deznodamant: un perete plin de sange, picuri mari si grei, Petrescu cazut stramb pe podea, pistolul strans in pumn, chipul lui Petrescu deformat de gaura glontului ca un ulcer avansat. Se uita in jur si, pentru o clipa, nu stiu care scenariu era de preferat.

           

Nu-si mai astepta colegii. Cobori si vru sa se urce in masina, dar isi aminti ca venise cu masina lui Brasoveanu. Simti durerea facandu-si culcus in spatele ochilor. Fara sa se uite la ceas, gandi: e 12. Apoi ridica privirea si vazu ceasul de pe turnul micii biserici de pe Paltinis: 11:25. Mereu la aceeasi ora. O data la cateva zile, durerea revenea cu regularitate, harnica si constiincioasa ca o scolarita perversa. Bine, avea migrene de la 14 ani, dar in ultimul an se inmultisera, reveneau aproape zilnic, cu sfintenie, pe la ora pranzului. Isi apasa tamplele si scoase un Nurofen din buzunar. Intra intr-un magazin si cumpara o apa. Inghiti pastila si iesi din nou in strada. Vazu masina de politie parcand in fata blocului. Se intoarse cu spatele. …rului 13, …rului 13… Pleca, strecurandu-se prin multime, disipandu-se uniform pe strazi laturalnice, precum ibuprofenul scurgandu-se prin venele sale catre creier, catre inima, catre centru, in adancuri.

Intra in Cetate prin vechea poarta, goala si cazuta in paragina, cu geamurile acoperite cu ziare ingalbenite, zidurile mazgalite cu grafitti. Odata intrat in inima orasului – vechea Cetate –,  parca patrunse in alta lume, alte timpuri. Cetatea era un cartier dens populat, un Babel ranced, un labirint de platforme, iar in jurul bisericii, neagra ca cioplita in carbune, abia daca patrundea soarele printre podeturile care legau o cladire de alta, platforme de lemn si sfoara peste strazi inguste. Acolo, in crasmele din jurul bisericii se adancise Petrescu in ultimele zile, mici grote intunecate populate de barbosi, antici localnici ai vechii Cetati. Erau terminale ale extremelor: pungasii si politistii erau singurii care treceau pragul carciumelor de la umbra bisericii si nu era greu sa afli cine-i cine, asa ca, atunci cand Iliescu calca in „La Barlogu’ lui Kranich“ si toate privirile se intoarsera catre el, tuturor le fu clar ca-i copoi. Dar Iliescu stia ca nu exista alt loc in care sa spere sa afle unde i-a disparut prietenul, asa ca se aseza la o masa si astepta. Vazand ca nu vine nimeni sa-l serveasca, se ridica si merse la bar, secerand fumul gros de tutun si inca ceva ce nu discernea.

– O bere, te rog.

– Ai voie sa bei in timpul serviciului? intreba barbatul de la bar, un gras murdar, care trebuia sa fi fost Kranich, ori fiul, ori nepotul, ori…

– E asa evident? intreba Iliescu zambind.

– Mmm, facu barbatul. De care?

– Ce ai.

Dupa cateva clipe barbatul aseza o halba de bere fara spuma in fata lui Iliescu si intreba:

– Ai venit sa intrebi de colegul tau, nu?

Iliescu lua o inghititura si se stramba. Era calaie. Nu protesta.

– Ce poti sa-mi zici?

– Nu prea multe, raspunse barbatul.

– Stii pe cineva care ar putea sa-mi spuna mai multe?

– Toti de aici stim destule, unii mai mult, altii mai putin. Dar totusi, parca prea putine.

– Adica?

– Adica poti intreba pe oricine acelasi lucru si ti-ar zice la fel.

– Adica ce?

– Ca stiu ce s-a intamplat cu prietenul tau. Dar, in acelasi timp, nu stiu.

Gustul amar al berii statute si calde nu-i ajuta durerii de cap si Iliescu isi pierdu rabdarea pentru o clipa.

– Stii ca pot da un singur telefon si-ti inchid buda asta, nu? Lasa vrajeala si spune-mi ce stii.

Barbatul ranji. Apoi incepu sa rada. Barbatii din jur pareau sa nu-i observe.

– Uite ce e: te chinui degeaba. Orice speri ca vei afla, nu te va ajuta la nimic. Nimic nu-l poate opri si nimeni nu stie cand va veni din nou. Daca vei afla cine e, nu vei mai avea timp sa afli ca de fapt nu e ceea ce crezi ca e. La dracu’, nimeni nu stie cine e, nici de unde vine. Nici cand va veni din nou. Si nici pe cine va lua cu el.

Iliescu il urmarea atent. Umflatul din fata lui parea sa-l prosteasca, dar ceva ii spunea ca trebuie sa asculte totul pana la capat, cu grija. Sa tina minte totul. Cumva banuia ca nu era primul politist care auzise exact aceleasi cuvinte si simtea ca Petrescu, cu doar cateva zile inainte, statuse pe acelasi scaun, vorbise cu acelasi barbat si ascultase aceleasi vorbe. Tacut. Incruntat.

– Cum dau de el?

– Nu, nu, nu, facu barmanul. Nu merge asa.

– Dar cum?

– Nu dai tu de el. Da el de tine.

Iliescu ofta nerabdator.

– Cum arata? intreba, amintindu-si descrierea facuta de Petrescu cu o seara inainte.

– Depinde. Uneori arata cumva, alteori altcumva. Suntem multi negustori pe aici, in Cetate, si unora li se arata cumva, altora altcumva, intelegi tu?

Nu, Iliescu nu intelegea si-si pierdea rabdarea. Durerea de cap bubuia in tample.

– Cum arata, ma? repeta nervos.

– La Kanter nu a intrat niciodata. Nu stiu de ce. La Gagesch vine uneori ca un copil, rupt in genunchi, alteori ca un batran prapadit. La Filimon seamana cu un sobolan, are nasul carn si fata lunga, ascutita.

– Gata, gandi Iliescu si sari iritat de pe scaun, am ascultat destul!

Se repezi sa iasa, dar il auzi pe grasul din spatele barului zicand vorbele care aveau sa-l tintuiasca locului:

– La mine, cand vine, seamana cu un cal.

Iliescu se intoarse si intreba:

– Ce-ai zis?…

– Asa, fata lunga si osoasa, ochii cam prea departati. Si miroase a cal umed.

Iliescu se aseza din nou pe scaun si asculta.

– Nu pute ca un nespalat, sa stii, ca unii de aici. Miroase el a cal, dar e mereu bine imbracat. Tata mi-a zis ca, atunci cand l-a vazut el prima data, cand era pusti, semana cu un magar. Dar ce mi-e cal, ce mi-e magar. Apoi un timp n-a mai venit. Apoi a inceput sa mai vina pe cand eram eu flacau proaspat insurat, abia capatasem afacerea lui taica-meu. A tot venit patru saptamani, apoi a incetat sa mai vina.

Iliescu nu stia ce sa creada. Sa-l inhate pe dementul asta din fata lui, sa inchida carciuma, sa o arda din temelii, sa fuga, sa nu se mai gandeasca, sa… Si, din senin, intreba:

– Si a inceput sa vina din nou acum cateva saptamani, nu?

Si barbatul dadu din cap ca da.

– Prietenul meu, continua Iliescu. De unde ai stiut ca e prietenul meu?

– Ei, nu multa lume da pe aici, in general cei din Cetate, uitatii, adormitii. Stranepotii adormitelor. Cand a intrat, am banuit eu ca-i de dupa ziduri. Acum ai venit tu, aceeasi framantare, acelasi chip, aceleasi haine. Esti ca el, politai. Am ochiul format.

– Trebuie sa aflu ce s-a intamplat cu el. A fost si ieri aici, nu?

– Nu, raspunse barbatul, ieri nu. Alaltaieri, cred. Seara. Da, asa e, alaltaieri. A stat pana dimineata. Tin minte ca a baut cam mult, dar a platit, nu ma plang.

Iliescu observa ca halba de bere din fata lui se golise pe nebanuite. Facu un semn si primi din nou una plina, dar cu bere rece, spuma groasa, alba.

– Prima e de incercare, zise barmanul ranjind si Iliescu ii vazu dinti galbeni de sub mustata. Daca pleaca omu’ dupa prima, macar sa stiu ca nu se mai intoarce, intelegi tu.

– Prietenul meu s-a intalnit cu omul nostru? intreba Iliescu.

– Da, dar nu pot sa-ti spun mai multe.

– De ce? Trebuie, Kranich, altfel ma vad nevoit sa te iau la sectie. Vrei sa te vada clientii tarat pe la politie?

Barbatul izbucni intr-un ras zgomotos si zise:

– Fie ca ma iei, fie ca ma lasi, eu multe nu-ti spun. Omul cu chip de cal vine, face ce face si pleaca. Nu sta, nu bea, nu-mi spune nimic. Atat iti pot zice, ca a fost aici si ca prietenul tau s-a intalnit cu el, insa ce s-a intamplat… nu pot. Arunca-ma la racoare, fa ce vrei, dar nu pot sa-ti spun.

– De ce? Te temi?

Barbatul nu raspunse, dar nici nu ranji de data asta. Il privi tacut pe Iliescu, privirea rece, ochii inrositi de fum si Iliescu nu stiu ce sa creada, ce sa citeasca pe chipul negustorului. Era si teama, da, dar era si batranul fluviu al lucrurilor nespuse.

– Un carturar din Cetate spunea ca lucrurile nespuse macina trupul precum viermii rod pulpa fructului putred, zise barbatul si lui Iliescu ii paru ca-i citise gandurile.

Inima ii sari o bataie.

– Dar prefer sa ma roada pe dinauntru, continua barbatul, decat sa ma trezesc cu omul nostru in camera, eu sau nevasta-mea, sau fiica-mea. Te poti ridica de pe scaun si poti intreba pe oricine de aici, toti au vazut, toti stiu despre ce e vorba, si cei care nu au vazut o stiu de la bunicii lor, si bunicii o stiu de la bunicii lor si tot asa, pentru ca toata lumea din Cetate stie despre omul cu chip de cal, dar nimeni nu iti va spune mare lucru.

Toate acestea le spusese in soapta, aplecat peste bar, aproape de urechea lui Iliescu. Gura-i mirosea a canal.

– Ma intrebi daca de frica si eu iti spun ca ceea ce numesti tu frica, noi, cei din Cetate, numim soarta, si gandurile cu care tu adormi sunt cele cu care noi ne trezim, pentru ca aici, in Cetate, totul e cu susul in jos si noaptea ta e ziua noastra.

Barbatul lasa carpa pe bar si se retrase dupa o perdea. Iliescu se uita in jur: barbatii scufundati in halbele lor, ascunsi dupa fum, tuciurii si stersi. La o alta masa, un tanar cu mustata scria ceva intr-un caiet. Nu bea nimic, nu ridica ochii din caiet. Scriitor, probabil.

 (va urma)

Povestirea „Omul cu chip de cal” face parte din volumul Acluofobia. Zece povestiri macabre de A.R. Deleanu, aflat in curs de aparitie la editura Herg Benet.

Pentru acest fragment, toate drepturile apartin editurii Herg Benet.

A. R. Deleanu s-a nascut la Brasov in noiembrie 1985. A debutat in 2006 cu poezie si proza in revista oradeana Familia. A publicat poezie, proza si articole de presa in Familia, Buna Ziua Brasov, Dilema Veche, Egophobia, tiuk!, Suspans, Revista de Suspans, Revista de Povestiri etc. In 2012 a debutat in volum cu romanul Imblanzitorul apelor la editura Casa de Pariuri Literare (Premiul pentru Debut al revistei Tiuk, 2013). Este prezent in antologiile Zombii. Cartea mortilor vii (Millennium Books, 2013) si 10+. Antologie de proza Tiuk! (Tracus Arte, 2013). A tradus romanul Moloh de Michael K. Iwoleit (Millennium Books, 2013). Volumul Acluofobia. Zece povestiri macabre va aparea in septembrie 2013 la editura Herg Benet, in colectia Cartile Arven.