Ilie Iliescu asteptase sa-si auda sotia stingand veioza in dormitor inainte sa scoata pumnul inclestat din buzunarul sacoului si sa aseze continutul acestuia pe masa din bucatarie. Biletul mototolit arata ca o musca alba langa ceasca de cafea. Il desfacu si citi:
…rului 13
Era aproape unu noaptea. Inca mai simtea in nari mirosul puternic de tutun din masina lui Daniel Petrescu, vechi prieten, cel mai bun, si coleg la aceeasi sectie. Petrescu fusese cel care vorbise primul cu el cand Iliescu pasi pentru prima data in sectia de politie, Petrescu, atat de demn, atat de sigur pe el si, in acelasi timp, atat de cald si primitor in acea sectie rece si aglomerata. Si acum era acelasi Petrescu, dar mai batran si mai speriat, acelasi care il sunase cu cateva ceasuri in urma:
– Ilie, vin la tine. Sa cobori.
Pana sa intrebe ce, de ce si cum si… Petrescu inchise, doar tonul mai ramasese intre ei. Maria il privi si intelese: iar va trebui sa doarma singura, si, oricat i-ar fi explicat Iliescu ca se va intoarce repede, Maria nu vru sa asculte si se retrase in camera fiicei lor. Iliescu isi imbraca sacoul si astepta.
Petrescu deschise usa si pasi cu genunchii moi in apartamentul prafuit. Inchiriase locuinta cu vreo opt ani in urma, era „locul sau secret“, unde se putea retrage sa gandeasca, sa bea un pahar de ceva si sa fumeze jumatate de pachet de tigari in liniste, sa uite de noptile reci si umede la panda, de sangele de pe pereti, sa lase in urma mizeriile saptamanii si sa ignore, pentru cateva ceasuri, ca si-a ales meseria de politist. Din cand in cand mai aducea cate o femeie acolo, dar asta fusese demult, nici nu mai stia de cand nu mai bause o cafea cu o domnisoara la masa din bucatarie. Acum apartamentul era prafuit si intunecat, o grota in care se retragea uneori sa mai moara cate putin. Singur. In liniste.
Isi arunca haina intr-un colt si-si dezbraca puloverul, apoi camasa uda de transpiratie si le lasa sa cada pe covor. Racoarea apartamentului ii mangaia pieptul paros, candva tare si ferm. Se aseza pe un scaun in dreptul geamului si il deschise. Noaptea era rece, narile impingeau aburi, aburii dispareau in bezna de afara. Locuinta lui secreta trona peste blocurile mici de langa zidul vechii cetati, acum centrul orasului, construit nimeni nu mai stia cand, peste ruinele Cetatii transformate in scrum. Luna se spargea in tiglele acoperisurilor, se scurgea pe antene. Il trecu un fior.
Biletul de pe masa lui Iliescu era minjit, umed. Cerneala se sterse partial, amprenta unui deget era vizibila intr-un colt. Transpiratia lui Petrescu patrunse hartia. Cand intra la el in masina, Iliescu se sperie de cat de agitat era prietenul sau.
– Ce s-a intamplat? intreba Iliescu, dar nu primi raspuns.
Petrescu scoase biletul din buzunar si i-l inmana.
– Ce e asta?
– Nu-l citi acum, zise Petrescu.
– Dar ce e? Si de ce ma cauti la ora asta?
– Ilie, tre sa-ti zic ceva.
Iliescu baga biletul in buzunar si-si privi prietenul.
– Zi.
Petrescu tremura, fruntea ii era umeda si privirea ii sarea de pe bord pe volan, de pe volan pe stalpul de afara, de pe stalp pe maneca hainei.
– Ce e? intreba Iliescu.
– De cateva saptamani am un caz.
– Asa.
– Stii de care zic?
– Cel cu disparitiile?
– Da.
– Asa, si?
– Si nu reuseam sa-i dau de cap…
– Stiu.
– Da, asta pana acum. Nu, nu… nu intelegeam… cum? Daca toti dispar de acolo, atunci trebuie sa fie cineva din… dar am incercat toate pistele, am, am facut toate verificarile, stii?… si, si…
– Hei, hei, Dane! Linisteste-te! Ai baut ceva?
– Doua pahare, nu mult, doar atat cat sa, sa nu mai tremur, stii?… si zic, am fost acolo seara de seara si toti mi-au zis acelasi lucru… si e, e ilogic, mai, Ilie, nu se poate, dar…
– Dane, mai usor. Deci…
– Deci, pana acum nu stiam de ce nu ma prind de nimic. Mi-am pierdut nopti degeaba, nu aveam nimic si oameni dispareau din bodega aia nenorocita… si, si nu puteam nici sa o inchid ca imi pierdeam toate pistele…
– Asa.
– Asa, si toate astea pana ieri seara. Acum stiu…
– Ce stii?
– Stiu cine e.
– Cine-i rapeste pe astia?
– Da.
– Cine?
– Aveau dreptate aia…
– Care aia, Dane?
– Betivii, amaratii aia pe care ii interogasem, cu care ma imprietenisem ca sa inteleg ce si cum… betivii aveau dreptate…
Petrescu scoase o tigara si o aprinse. Trase de cateva ori din ea cu pofta, apoi lasa capul pe spate si sufla tot fumul adunat, gros si negru.
– E omul cu chip de cal.
– Cine?
– Tipul cu moaca de cal.
– Cum adica? Seamana cu un cal?
– Da.
– De unde stii?
– L-am intalnit.
Dupa ce Iliescu s-a intors in casa, Petrescu a mai condus de cateva ori prin jurul centrului vechi. Se mai linistise, nu mai tremura, tigara avea gust mai bland, sudoarea ii racorea placut corpul. Ii spusese tot ce stia lui Iliescu, se eliberase. Acum tot ce-i mai ramanea de facut era sa o caute pe Irina. O gasi pe langa Crocodile Dundee, clubul de langa maternitate, si o invita in masina.
– Ce faci, scumpule? Mi-a fost dor de tine, zise Irina si ii trimise un sarut prin aer. N-ai mai dat de mult pe la noi. Nu-ti mai pasa de Prajiturica ta?
Petrescu zambi si scoase o bancnota.
– Una scurta? intreba Irina. Sau mergem la tine?
– Nici una, nici alta, raspunse Petrescu. Nu azi.
– Atunci?
– Stai cu mine, raspunse Petrescu. Povesteste-mi ceva.
Irina ridica o spranceana si scuipa guma pe geam.
– Ce-ai patit, ma?
– Nimic, zise Petrescu cu ochii inchisi, un zambet fad pe buze, capul plecat pe spate. Nimic. Vreau doar sa-mi povestesti ceva.
– Ce?
– Nu stiu. Orice.
– Asa, orice?…
– Da. Zi de tine, de cand erai mica.
– Cum adica l-ai intalnit? intreba Iliescu.
– Stateam in carciuma aia, asteptam sa vad ce mai pot scoate de la aia de pe acolo, si a venit la mine, asa, din senin. Exact asa cum ziceau betivii ca se intampla.
– Si nu l-ai inhatat?
– Nu. Am vrut sa vad ce zice.
– Si?
– Nimic. N-a zis nimic. S-a asezat langa mine si mi-a zambit. Ochii mari, fata osoasa, lunga, buzele mari, ca de cal. Mirosea a blana uda, ca si cum statuse in ploaie. Dar era bine imbracat, in costum. Exact asa cum ziceau betivii…
– Si nu ati vorbit?
– Nu. A scos un bilet si mi l-a dat. Apoi s-a ridicat si a plecat.
– De unde stii ca e el?
– Stiu. De fapt asa simt. Asa zic betivii.
– Si ce scria pe bilet?
– O adresa.
– Si ai de gand sa mergi la adresa asta?
– Cred ca da. Adica… trebuie, nu?
– Te temi?
Petrescu ezita, apoi spuse:
– Nu.
– Daca vrei, vin cu tine. Raportez la sediu si vin cu tine. Mai luam pe cativa cu noi. Nu cred ca trebuie sa mergi singur acolo.
Petrescu tacea. Nu mai tremura.
– Ce zici? intreba Iliescu. Facem asa?
– Bine, raspunse Petrescu. Mergem maine.
– Exact. Acum du-te si odihneste-te si maine adunam o echipa si mergem acolo.
– Bine.
Si-au luat la revedere si Petrescu a pornit spre casa cu farurile stinse, alunecand incet printre blocuri. Iliescu pipai in buzunar biletul umezit in transpiratia colegului sau si urca scarile.
Petrescu privea acoperisurile.
Isi scoase pistolul din haina si-l aseza in fata lui, pe pervazul geamului. Isi imagina teava rece pe buzele sale, linistea strazii, clic si zecile, poate sutele de porumbei treziti de ecoul metalic, zburand printre blocuri.
Lipi teava pistolului de tampla dreapta. Isi simtea pulsul in deget prin pistol. Inchise ochii. Un nor trecu prin dreptul lunii. Lumea se intuneca.
Deschise ochii. Aseza pistolul pe pervaz si-si acoperi fata cu palmele. Incepu sa planga. Cand se linisti, se vazu langa Bogdanel, la garla, amandoi numai oase si bube, murdari si fericiti, Bogdanel de care ar fi trebuit sa aiba grija atunci, Bogdanel care a disparut in acea zi intr-o clipa cat un licar in soare. Petrescu stia ca fusese vina lui si mai stia si ca Bogdanel nu fu luat de garla. Dar mai stia si ca nu putea sa-i spuna lui Iliescu ultimele cuvinte ale omului cu chip de cal in acea carciuma afumata. Nu putea. Nu indraznea. Era lupta lui, vina lui, sansa lui. Dar tare aproape l-a simtit pe Bogdanel cand omul cu chip de cal s-a apropiat si i-a soptit:
– Te asteapta Bogdanel.
(va urma)
Povestirea „Omul cu chip de cal” face parte din volumul Acluofobia. Zece povestiri macabre de A.R. Deleanu, aflat in curs de aparitie la editura Herg Benet.
Pentru acest fragment, toate drepturile apartin editurii Herg Benet.
A. R. Deleanu s-a nascut la Brasov in noiembrie 1985. A debutat in 2006 cu poezie si proza in revista oradeana Familia. A publicat poezie, proza si articole de presa in Familia, Buna Ziua Brasov, Dilema Veche, Egophobia, tiuk!, Suspans, Revista de Suspans, Revista de Povestiri etc. In 2012 a debutat in volum cu romanul Imblanzitorul apelor la editura Casa de Pariuri Literare (Premiul pentru Debut al revistei Tiuk, 2013). Este prezent in antologiile Zombii. Cartea mortilor vii (Millennium Books, 2013) si 10+. Antologie de proza Tiuk! (Tracus Arte, 2013). A tradus romanul Moloh de Michael K. Iwoleit (Millennium Books, 2013). Volumul Acluofobia. Zece povestiri macabre va aparea in septembrie 2013 la editura Herg Benet, in colectia Cartile Arven.