Andrei PLEȘU (Adevarul): Clarificari cu privire la capetele de acuzare ale „procesului” meu

Dar le sunt, poate, dator, celor care ma onoreaza cu emotionanta lor solidaritate, cu unele lamuriri, astfel incit imaginea lor despre mine sa fie nu strict ingaduitoare sau idolatra, ci pur si simplu corecta. Voi oferi, deci, in cele ce urmeaza, citeva rapide clarificari cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu. O data pentru totdeauna!

1. „Scrisorile” catre Ceausescu si colaborarea mea cu Securitatea. Cindva, in 1981 cred, am participat la primele doua dintr-o lunga serie de conferinte pe tema „meditatiei transcendentale”. Conferintele erau gazduite la Institutul de Psihologie al Academiei Romane si aveau un caracter public. Mi s-au parut neinteresante, drept  care am suspendat frecventarea intregului program. Dupa vreun an, am fost abordat de un lucrator al Securitatii – cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a intrebat daca am fost de fata la conferintele cu pricina. Am confirmat, fireste, desi episodul disparuse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat ca am gresit si ca greseala mea va avea consecinte. Nu l-am luat prea in serios, dar am aflat curind ca omul stia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiintat, sute de cercetatori, artisti si profesori au ramas fara slujba, a iesit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, in care se vorbea de  inalta tradare, subversiune impotriva ordinii socialiste etc.  In ce ma priveste, am fost ”executat” intr-o ampla sedinta la locul de munca, dat afara din invatamint (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afara din partid (contemporanii isi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afara din partid” era mai rau decit a nu fi fost niciodata membru de partid) si pus sub interdictia de a publica. Mi s-a oferit, ca solutie de subzistenta, un post de muncitor necalificat la o fabrica de sticla. Sotia mea, care ma insotise la Institutul de Psihologie, a fost si ea data afara din slujba si „invitata” sa ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, asadar, in situatia de a nu ne putea intretine, riscind, totdata, daca refuzam „ofertele” de serviciu amintite, sa cadem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Invatamintului in judecata. Am pierdut. Am cerut diferite audiente. Un tovaras de la primarie m-a indemnat sa fac un memoriu catre seful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine in birocratia lingvistica a unui astfel de document, l-am facut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primarie. „Adaugati o anexa”. Am adaugat. Aceste doua inscrisuri sunt numite astazi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice catre Ceausescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Ma disculpam de acuzatiile de subminare a statului, declaram ca vreau sa-mi fac, in continuare, meseria, imi afirmam cumintenia si zelul patriotic. Nu sunt deloc mindru de a fi semnat acest text. Am scuza situatiei-limita in care ma aflam, dar gestul ramine unul de compromis. Singurul, totusi, de care ma fac vinovat in intreaga perioada a coexistentei  mele cu regimul.

(…)

2. Lacomia mea ministeriala. N-am fost membru in nici un partid post-revolutionar, n-am solicitat niciodata un post de demnitar si n-am intreprins niciodata nimic pentru a ajunge intr-o pozitie de putere. In furor-ul „revolutiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinta de a reveni la meserie, am demisionat dupa doi ani, desi mi se ceruse sa ramin. La Externe, am ajuns de azi pe miine, in decembrie 1997, ca solutie de inlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Si de la Externe am demisionat, dupa numai jumatate de mandat, minat de aceeasi nevoie de a ma intoarcere la ale mele. In CNSAS, m-a convins sa intru tot Mircea Dinescu. Si de acolo am plecat prin demisie. In sfirsit, Traian Basescu (iarasi la sugestia poetului) m-a invitat sa accept functia de consilier. Am parasit-o dupa patru luni. Incit ideea ca am fost cocotat mereu in pozitii de virf pe baza de manevre oculte, de linguseli, narav  sau pofta de privilegii, este o fictiune venita, nu o data, de la exponenti si sustinatori ai unor personaje care chiar cu asta se ocupa: cu dobindirea si pastrarea puterii, ca si cu „valorificarea” ei lucrativa.

(…)

3. Piata Universitatii. Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris in 1990. Textul era invocat – in emisiune – ca fiind un atac la adresa demonstrantilor din Piata Universitatii. O proba – a cita? – de neonestitate. In realitate, e vorba de discursul pe care l-am tinut cu ocazia incheierii lucrarilor CPUN si care se adresa membrilor CPUN prezenti in sala, admonestati, laolalta cu toti politicienii momentului, pentru felul confuz si zgomotos in care intelegeau sa faca politica, inca marcati de duhul ceausismului. Nici o legatura cu Piata Universitatii. Cit despre Piata, reamintesc cititorilor ca Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Invatamintului) a fost singurul organism guvernamental care, dupa venirea minerilor, a dat un comunicat de distantare fata de violentele petrecute in strada. De asemenea, Ministerul Culturii a finantat singurul documentar corect despre Piata Universitatii (regia: Stere Gulea), fara echivalent pina in momentul de fata.

4. Plagiatul dupa Adorno. Banuiesc ca dl. Petre Roman are lucrarile lui Adorno pe noptiera. Daca ar fi rasfoit-o pe cea intitulata „Minima Moralia”, ar fi vazut ca intre cartea filosofului german si cartea mea nu exista nicio legatura. Titlul e, intimplator, acelasi. Dar „minima moralia” e o locutiune latina (aleasa de mine prin raportare la „Magna Moralia” aristotelica, asa cum arat in prefata), asupra careia nu exista monopol. Daca as scrie o lucrare pe care as intitula-o ”Evrika!” nu mi s-ar putea reprosa ca l-am plagiat pe Arhimede…

5. Atitudine critica fata de „sefii” mei. Aici ma declar vinovat. Cind am ceva de obiectat, nu tin cont de ierarhii. Observ, totusi, ca nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgind la arsenalul grotei. N-am facut pe nimeni bou, prost si porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare si de alt tip), de care as fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care isi inchipuie ca am fost cocotat non-stop in virful piramidei, ca, din 25 de ani post-revolutionari, n-am lucrat in serviciul public decit opt. In legatura cu orice alte (pretioase) venituri si avantaje dobindite pe cai „impure”, astept detalii, cifre, probe.

7. Fizic vorbind, ma dau batut: sunt gras, urit, poate nu prea roman, am ochi bulbucati si maninc toata ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri si omlete.

8. Sotia turnatoare. Era fatal ca metehnele mele sa fie transferate si asupra unor membri ai familiei. Asa s-a nascut legenda racolarii sotiei mele de catre serviciile noastre de informatii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar partial de analistii vigilenti) dovedeste, intr-adevar, ca s-a incercat o asemenea racolare, ceea ce se intimpla, de regula, cu toti cei  care plecau la studii in strainatate (era vorba de o tinara de 18 ani). Citit pina la  capat, acelasi dosar arata insa ca racolarea a fost ratata si ca numitei Catrinel Plesu nu i se poate imputa nici o urma de activitate informativa.

Inainte de a incheia, tin sa multumesc tuturor acelora care, in zilele din urma, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simtit adesea stingherit de tapajul nascut, fara voia mea, in jurul unei nefericite seri la un post de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morala si profesionala a unei tari, in care bunul gust, bunul simt, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat si respectul pentru valori stau sub amenintarea unor gasti de neispraviti, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregatire precara, oameni care nu se pot recomanda prin nici o isprava, in nici un domeniu; guralivi, prost crescuti, inculti, dominati de resentiment, instincte brutale si interes privat.