Sistemul electoral din Romania

Către

Parlamentul European

Încălcări grave, prin prevederi nedemocratice de lege,

a drepturilor politice în România

Cuprins:

Introducere

1. Legea electorală pentru alegerile generale generează o gravă discriminare între partidele participante la alegeri.
2. Pentru prima dată în istoria universală a alegerilor, sistemul de vot este astfel constituit, încât unele partide participante la alegeri nu au nici măcar o şansă teoretică pentru a obţine vreun mandat de parlamentar.
3. Legea este autocontradictorie generând situaţii care fac imposibilă atribuirea mandatelor de parlamentar. Numai dacă, prin noroc, rezultatele ies într-un anumit fel legea se poate aplica.
4. Legea electorală generează o discriminare între alegătorii din colegii diferite, încălcându-se principiul echivalenţei puterii voturilor. „Ghidul bunelor practici electorale” elaborat de Comisia pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia şi adoptat de Consiliul Europei prin Rezoluţia 1320/2003, prevede că nu trebuie să existe diferenţe mai mari de 10% ca număr de voturi între colegiile uninominale. Doar în situaţii cu totul excepţionale este acceptabil ca această diferenţă să ajungă la maximum 15%. În România diferenţele între numărul de alegători din colegii diferite au fost frecvent de peste 100%.
5. Candidaţii independenţi sunt grav discriminaţi prin prevederile legii electorale.
6. Legea electorală nr. 35/2008 promulgată de Preşedintele României în martie 2008, a fost modificată prin OUG nr. 97 din 29 august 2008 care operează 92 de modificări în lege de natură să creeze o şi mai mare confuzie, iar harta colegiilor uninominale a fost finalizată în cursul lunii septembrie. Alegerile generale au avut loc în 30 noiembrie 2009, aşadar cu mai puţin de trei luni după adoptarea actelor normative necesare.
7. Legea nr. 35 / 2008 este atât de superficial întocmită încât se contrazice singură iar accesul la presă este restricţionat pentru unele partide şi pentru candidaţii independenţi.
8. Din cauza unor prevederi excesive, arbitrare şi abuzive ale legii, independenţilor le-a fost dificil să îşi poată prezenta candidaturile în alegerile parlamentare din 2008, în România fiind cele mai restrictive condiţii prealabile înregistrării unei candidaturi din Uniunea Europeană, şi de 4 ori peste limita maximă admisă de către Consiliul Europei. Depozitul cerut independenţilor se restituie doar dacă aceştia obţin minim 20% din voturi în colegiul uninominal în care candidează.
9. Cetăţenilor români aflaţi în străinătate, fie ca turişti, fie din alte motive, dar care au domiciliul sau reşedinţa în România, li se anulează dreptul la vot. Aceeaşi restricţie se aplică tuturor cetăţenilor care dintr-un motiv sau altul nu se vor afla în localitatea de domiciliu sau de reşedinţă, chiar dacă se află în România.
10. Legea partidelor nr. 14 din 9 ianuarie 2003 prevede cele mai restrictive condiţii din Uniunea Europeană pentru înregistrarea unui partid, fiind nevoie de 25.000 de membri fondatori din minimum jumătate plus 1 din judeţele ţării, inclusiv municipiul Bucureşti.
11. Accesul la înalte funcţii publice precum cea de Preşedinte, Prim Ministru, Ministru sau membru al Guvernului este rezervat prin Constituţie (Art. 82 alin. 2 şi Art. 104) numai persoanelor care împărtăşesc o credinţă religioasă monoteistă, fiind aşadar vorba de o gravă discriminare pe motiv de gândire, conştiinţă şi religie. Este încălcat astfel Art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România.

Introducere

Textul de faţă are la bază un o analiză a legislaţiei electorale din România realizată de către dl. Remus Cernea, Preşedintele Asociaţiei Umaniste Române.

Vor fi prezentate câteva dintre cele mai grave aspecte care îngrădesc în mod abuziv dreptul de a alege şi de a fi ales în această ţară membră a Uniunii Europene.

Partidele semnatare ale acestui memoriu apără drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor români şi îşi manifestă speranţa că Parlamentul European şi celelalte instituţii europene vor depune eforturile necesare pentru ca România să respecte aceste drepturi.

Fiecare ţară membră a Uniunii Europene are dreptul să decidă singură asupra sistemului electoral folosit. Dar atunci când reglementările electorale restricţionează în mod arbitrar drepturile individuale şi generează grave discriminări atunci tema devine una de interes european iar reacţia instituţiilor europene este absolut legitimă şi necesară.

Dintre ţările membre ale Uniunii Europene, România are cea mai restrictivă procedură de înregistrare a partidelor şi cele mai restrictive şi discriminatorii proceduri de înregistrare a candidaturilor pentru a participa la procesul electoral iar unora dintre cetăţeni le este îngrădit dreptul de a ocupa demnităţi publice pe motive religioase.

Legile electorale recente încalcă flagrant “Ghidul bunelor practici electorale elaborat de Comisia pentru democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia”. Sunt îngrădite în mod arbitrar drepturile unor partide de a prezenta candidaţi în alegeri şi ale independenţilor de a putea candida. Noul sistem electoral introdus în 2008 pentru alegerile parlamentare este unul discriminatoriu şi injust, fiind o inveţie pur românească, încălcând grav drepturile fundamenale. România este departe de a avea alegeri libere şi corecte.

Orice analiză atentă a legilor şi practicilor electorale din România va confirma acest lucru.

Consecinţa tuturor acestor prevederi este deteriorarea gravă a democraţiei şi mistificarea voinţei politice a cetăţenilor din România. Fără o intervenţie energică din partea instituţiilor europene abilitate procesul electoral va rămâne unul construit în acelaşi mod injust şi discriminatoriu ce contrastează izbitor cu sistemele electorale din ţările democratice.

Este nevoie de o reformă profundă a sistemului electoral românesc care nu se va putea face decât cu o asistenţă din partea unor experţi europeni. Fără o astfel de expertiză, interesele de partid şi ignorarea standardelor democratice minim necesare procesului electoral vor continua să se impună.

Puteţi citi mai jos despre câteva dintre cele mai grave aspecte care privesc sistemul electoral românesc. Unele dintre acestea fac obiectul unei plângeri depuse de către Asociaţia Umanistă Română la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării care însă a refuzat să se pronunţe asupra acestora.

1. Legea electorală pentru alegerile generale generează o gravă discriminare între partidele participante la alegeri.
   Noul sistem electoral introdus pentru alegerile generale din 30 noiembrie 2008 este unul proporţional cu candidaturi în colegii uninominale.

Însă legea prevede ca pentru fiecare candidat să fie plătit un depozit de 5 salarii minime pentru economie. Această sumă este un deosebit de mare, mai ales ţinându-se cont de nivelul scazut de venit al cetăţenilor români (printre cele mai scăzute din Europa), ridicându-se la momentul respectiv la 2500 RON (cca 1000 USD sau cca 700 Euro) pentru fiecare candidat. Sunt 315 mandate pentru Camera Deputaţilor şi 137 mandate pentru Senat, aşadar 452 de mandate (plus 19 mandate acordate minorităţilor naţionale, în total 471 de parlamentari). În România, un partid pentru a putea trimite candidaţi în toate colegiile uninominale pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat ar fi trebuit să plătească o sumă totală de cca 453.000 USD sau cca 316.400 Euro, ceea ce reprezintă o excepţie în Uniunea Europeană.

În ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria nu este cerută candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit.

Spre comparaţie, în unele ţări în care mai este percepută plata acestui depozit, sumele cerute sunt: în Cehia, depozitul este de 7000 de Euro la nivel naţional pentru fiecare partid, în Estonia două salarii minime pe economie pentru fiecare candidat; în Grecia este cerută o taxă nerambursabilă de 146,74 Euro pentru fiecare candidat; în Letonia maximum 7100 Euro la nivel naţional în funcţie de câte liste de candidaţi sunt propuşi de fiecare partid în cele 5 circumscripţii ale ţării; în Lituania – un salariu mediu lunar; în Olanda 11.250 Euro pentru fiecare partid la nivel naţional. Doar în Marea Britanie este o sumă comparabilă de 500 Lire sterline (cca 700 Euro) fiecărui candidat[1], dar este o diferenţă imensă de venit între cetăţenii britanici şi cei români. Salariul mediu anual în România este de sub 3500 Euro în timp ce în Marea Britanie este de peste 20.000 Lire sterline[2].

Aceste prevederi restricţionează în mod arbitrar dreptul cetăţenilor români de a participa la alegeri. Este ignorat complet „Ghidul bunelor practici în chestiuni electorale” elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Lege – Comisia de la Veneţia[3] şi asumat de către Consiliul Europei, prin Rezoluţia 1320 din 2003, care prevede la Art. 1.3 alin. vi că: “Dacă este cerută constituirea unui depozit bancar, el trebuie să fie rambursabil dacă respectivul candidat sau partid obţine un anumit rezultat; suma respectivă şi rezultatul electoral nu trebuie să fie excesive.”[4]

Lucrurile sunt însă şi mai grave întrucât legea electorală românească prevede o măsură discriminatorie atunci când stabileşte modalităţile prin care sunt atribuite mandatele de parlamentar.

După cum am arătat mai sus, sumele cerute partidelor pentru a propune candidaţi în toate colegiile sunt deosebit de mari.

Mandatele de parlamentar nu sunt atribuite însă în funcţie de rezultatele obţinute de către candidaţi în colegiile lor, ci proporţional, în funcţie de procentele de voturi obţinute de partide la nivelul circumscripţiilor judeţene într-o primă etapă, şi la nivel naţional în cea de a doua etapă. Astfel că acel partid care a dispus de sumele necesare pentru a trimite candidaţi în toate colegiile uninominale va obţine voturi din toate acestea, în timp ce partidele care nu sunt în măsură să plătească pentru toate colegiile sunt dezavantajate din start întrucât vor obţine voturi doar din colegiile unde au candidat.

Un astfel de sistem este absolut unic, discriminatoriu şi nedemocratic!

În acest mod, competiţia electorală este profund viciată. Fiecare candidat al unui partid mai mic a fost pus în postura de a candida nu contra a câte unui candidat de la un alt partid, ci împotriva a câte 4 sau 5 candidaţi ai aceluiaşi partid în funcţie de diferenţa de colegii în care a reuşit fiecare partid să plătească pentru a propune candidaţi.

În această situaţie dificilă s-a găsit la alegerile generale din 30 noiembrie 2008 şi Alianţa Partidul Verde Ecologist care a fost în măsură să plătească depozitul cerut de lege pentru 70 de candidaţi la Camera Deputaţilor şi 48 la Senat. Cei 70 de candidaţi ai Alianţei Partidul Verde Ecologist au trebuit să înfrunte la Camera Deputaţilor 315 candidaţi din partea marilor partide (la acestea se adaugă un număr de locuri rezervat minorităţilor naţionale). Raportul a fost de 1 contra 4,5. La Senat cei 48 de candidaţi ai Alianţei Partidul Verde Ecologist au avut de înfruntat 137 candidaţi din partea marilor partide. Raportul a fost de 1 la 2,85.

Articolele din Legea nr. 35/2008 care generează această discriminare între partide sunt Art. 29 alin. 5 care prevede[5] că pentru fiecare candidat trebuie constituit un depozit de 5 salarii minime pe economie (adică 2500 lei – 500 lei x 5) iar Art. 48 prevede că mandatele de parlamentari vor fi acordate în funcţie de voturile obţinute de partide la nivel de circumscripţie, în prima fază, şi la nivel naţional, în cea de a doua…

1. Pentru prima dată în istoria universală a alegerilor, sistemul de vot este astfel constituit, încât unele partide participante la alegeri nu au nici măcar o şansă teoretică pentru a obţine vreun mandat de parlamentar.

În această situaţie absurdă se află 3 partide dintre cele 11 care au prezentat candidaţi la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008.

Aşa cum reiese din lista partidelor[6] care au înregistrat candidaţi la Biroul Electoral Central, 11 partide şi 31 de candidaţi independenţi vor participa la alegerile generale din 30 noiembrie.

Legea prevede două praguri electorale. Primul este de 5% din voturi obţinut la nivel naţional pentru Camera Deputaţilor şi 5% din voturi obţinut la nivel naţional pentru Senat, iar cel de-al doilea 3 candidaţi plasaţi pe primul loc în colegiile lor la Senat şi 6 la Camera Deputaţilor.
Întrucât partidele de pe poziţiile 9-11 (PNDC, PSR, PRE) care au propus 6, 2 respectiv 1 candidaţi, nu au numărul minim de candidaţi prevăzut de pragul electoral, candidaturile acestora devin superflue.

Condiţiilor extrem de restrictive de înregistrare a candidaturilor (necesitatea constituirii unui depozit de 2500 lei) şi modalitatea injustă şi discriminatorie de repartizare a mandatelor a condus la astfel de situaţii neîntâlnite în nici o altă ţară democratică.

1. Legea este autocontradictorie generând situaţii care fac imposibilă atribuirea mandatelor de parlamentar. Numai dacă, prin noroc, rezultatele ies într-un anumit fel legea se poate aplica.

Astfel, Legea nr. 35/2008 prevede la Art. 5. (1) că “Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.” Aşadar din acest articol reiese că dacă un partid obţine 5% din voturi va obţine 5% din mandate.

Însă la Art. 48 (11) se prevede că “În prima etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie un mandat candidaţilor care aparţin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral potrivit art. 47 alin. (2) şi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.” Aceasta înseamnă că acei candidaţi ai partidelor care obţin în colegiile lor minimum 50% plus 1 vot obţin automat mandatul de parlamentar, fără a ajunge în faza de redistribuire.

Dar este foarte posibil ca un partid să obţină 5% din voturi la nivel naţional, dar candidaţii săi să iasă pe primul loc cu peste 50% plus un vot în, să spunem, 8% din în colegiile uninominale.

Or, într-un astfel de caz legea se dovedeşte a fi autocontradictorie, fiind imposibil de stabilit câte mandate va primi acel partid, 5% conform Art. 5 (1) sau 8% conform Art. 48 (11).

1. Legea electorală generează o discriminare între alegătorii din colegii diferite, încălcându-se principiul echivalenţei puterii voturilor. „Ghidul bunelor practici electorale” elaborat de Comisia pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia[7] şi adoptat de Consiliul Europei prin Rezoluţia 1320/2003, prevede că nu trebuie să existe diferenţe mai mari de 10% ca număr de voturi între colegiile uninominale. Doar în situaţii cu totul excepţionale este acceptabil ca această diferenţă să ajungă la maximum 15%. În România diferenţele între numărul de alegători din colegii diferite au fost frecvent de peste 100%.
   Este injust ca într-un colegiu uninominal un parlamentar să fie ales de către, să spunem, 30.000 de cetăţeni cu drept de vot, iar într-un alt colegiu să fie ales cu 100.000 de voturi. Colegiile uninominale trebuie să aibă un număr relativ egal de persoane cu drept de vot, pentru a asigura o echivalenţă a puterii voturilor.
   Însă legea electorală românească votată de Parlament admite diferenţe de 30% între numărul de alegători din diferite colegii. Şi mai grav este faptul că Legea nr. 35 / 2008 a fost modificată prin O.U.G. 97/29.08.2008 care introduce sintagmă bizară pentru o lege: „de regulă” cu referire la acest prag de 30%. Astfel că în practică delimitarea colegiilor a condus la diferenţe şi mai mari de atât între acestea, ajungându-se frecvent la diferenţe de 40-50% şi chiar de 100% în aproape toate judeţele din România.

Legea prevede la Art. 5 alin 2 şi 3 că numărul de alegători ai câte unui colegiu va fi de 70.000 pentru un deputat şi 160.000 pentru un senator.

Dar, spre exemplu, colegiile pentru Camera Deputaţilor nr. 16 şi nr. 17 din Bucureşti au fiecare sub 47.000 de alegători, în timp ce alte colegii au cca 88.000 de alegători, ceea ce reprezintă o diferenţă mult mai mare de 30% faţă de prevderile legale. În judeţul Constanţa[8] cel mai mic colegiu pentru Camera Deputaţilor a avut cca 39.000 de alegători iar cel mai mare peste 80.000. În judeţul Neamţ, cel mai mic colegiu pentru Senat are 136.934 alegători, iar cel mai mare 222.134 alegători. O astfel de trasare a colegiilor a făcut posibilă cu uşurinţă frauda. Anumiţi candidaţi, spre exemplu liderii partidelor mari, au putut cu uşurinţă să candideze în colegii decupate în aşa fel încât să le maximizeze şansele de reuşită. Liderii marilor partide nu au avut a înfrunta contracandidaţi puternici în colegiile în care au candidat.

Acest lucru a generat un fenomen rar întâlnit într-o campanie electorală şi anume împărţirea colegiilor între marile partide. Acestea şi-au făcut campanie intensă doar în anumite colegii în care se aşteptau să câştige. Astfel că o simplă plimbare prin ţară sau prin capitală, de la zonă la zonă, prezenta spectacolul amplasării afişelor electorale doar ale câte unui singur mare partid, în funcţie de colegiu. Competiţia electorală a fost o dată în plus viciată prin absenţa unei reale competiţii în cadrul fiecărui colegiu.

1. Candidaţii independenţi sunt grav discriminaţi prin prevederile legii electorale.

Legea electorală stabileşte, însă nu într-un mod clar, că independenţii pot câştiga un mandat de paramentar doar dacă obţin 50% plus 1 vot dintre cele valabil exprimate în colegiile lor.

În condiţiile în care candidaţii care provin din partide pot obţine mandatul fie cu 50% plus 1 vot, fie în urma distribuirii cu orice procent obţinut, independenţii sunt în mod clar discriminaţi. Legea, pentru a nu fi discriminatorie ar fi trebuit să prevadă acordarea mandatului acelor independenţi care se situează primii în colegiile lor cu indiferent câte voturi ar fi obţinut.

Situaţia este însă cu atât mai gravă cu cât legea este una insuficient de clară sub acest aspect. În varianta legii electorale adoptate tacit de Senat era prevăzut explicit că doar independenţii care obţin 50% plus 1 vot primesc mandatul de parlamentar. În varianta finală a legii adoptată de către Camera Deputaţilor, la Art. 48 (4), formula de 50% plus 1 vot este înlocuită cu cuvântul “majoritate”. Dar “majoritate” de la caz la caz poate avea alt înţeles. Poate însemna 50% plus 1 vot dar poate însemna şi cel mai mare număr de voturi obţinute.

Spre deosebire de alte scrutine, cu acest prilej nici un candidat independent nu a reuşit să obţină vreun mandat.

1. Legea electorală nr. 35/2008 promulgată de Preşedintele României în martie 2008, a fost modificată prin OUG nr. 97 din 29 august 2008 care operează 92 de modificări în lege de natură să creeze o şi mai mare confuzie, iar harta colegiilor uninominale a fost finalizată în cursul lunii septembrie. Alegerile generale au avut loc în 30 noiembrie 2009, aşadar cu mai puţin de trei luni după adoptarea actelor normative necesare, ignorându-se din nou prevederile Ghidului Comisiei de la Veneţia.

Dată fiind importanţa alegerilor pentru stabilitatea politică şi pentru standardul de democraţie al unei ţări, Consiliul Europei recomandă ca legile electorale să nu fie modificate cu mai puţin de un an până la data alegerilor. România încălcă această cerinţă minimală.

În “Ghidul bunelor practici electorale”, Secţiunea II. Condiţiile pentru implementarea acestor principii (pe care se întemeiază un sistem electoral democratic – n.n.), punctul 2. Standardele directoare şi stabilitatea legii electorale, litera b. se stipulează că: “Elementele fundamentale ale legii electorale, în particular sistemul electoral potrivit, componenţa comisiilor electorale şi trasarea circumscripţiilor electorale, nu trebuie supuse vreunui amendament cu mai puţin de un an înainte de alegeri, sau trebuie prevăzute în Constituţie sau (într-un act) la un nivel superior unei legi obişnuite.”9

Consecinţa schimbării radicale a sistemului de vot cu doar 8 luni înainte de alegeri a fost o precară înţelegere a acestuia din partea publicului, presei şi autorităţilor ceea ce a afectat grav procesul electoral. Prezenţa la vot a fost cea mai mică din ultimii 20 de ani. Confuziile în rândul publicului şi surpriza generală faţă de modalitatea neintuitivă în care au fost repartizate mandatele (unii câştigători obţinând mandatul cu doar câteva zeci de voturi, iar alţii de pe poziţia a patra în colegiile lor). Nemulţumirea a fost generală însă dezbaterile publice nu au acoperit temele esenţiale care au condus la vicierea gravă a procesului electoral. Publicul s-a resemnat cu ideea că procesul electoral a fost rodul unui aranjament între marile partide pentru ca acestea să îşi consolideze printr-o fraudă de proporţii puterea şi să elimine orice fel de competiţie electorală corectă.

Sunt foarte puţin cunoscute la nivelul opiniei publice condiţiile minimale necesare pentru ca o lege electorală să fie democratică astfel că protestele publice, în ciuda nemulţumirii generale faţă de acest nou “sistem” de vot, au fost ignorate şi slab mediatizate.

Din cauza adoptării în ultimul moment a unor prevederi esenţiale privind procesul electoral nu a mai existat timpul necesar discutării şi efectuarii unor eventuale ajustări.

De asemenea, nu a fost făcută nici o informare a cetăţenilor din partea autorităţilor cu privire la colegiile în care aceştia vor vota. Pentru cetăţeni a fost o reală dificultate să afle în ce colegiu uninominal urmează să voteze şi care sunt candidaţii partidelor dintre care au de ales.

1. Legea nr. 35 / 2008 este atât de superficial întocmită încât se contrazice singură iar accesul la presă este restricţionat pentru unele partide şi pentru candidaţii independenţi.

Conform Art. 29 alin. 3 termenul limită de depunere a candidaturilor este cu 40 de zile înainte de data alegerilor[10]. Dar conform Art. 15 din lege, Biroul Electoral Central centralizează aceste date şi le comunică posturilor publice pentru atribuirea timpilor de antenă. Acest lucru este prevăzut să se întâmple, aşadar, după data limită de depunere a candidaturilor.
Însă apare astfel o contradicţie flagrantă cu Art. 38 alin 2 al aceleiaşi legi care prevede următoarele: “Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri conform prezentului titlu precum şi candidaţii independenţi sunt obligaţi să solicite, în termen de 48 de ore de la data stabilirii zilei votării, conducerii serviciilor publice de radio şi televiziune, acordarea timpilor de antenă. Solicitările peste acest termen nu se iau în considerare.” (s.n.)

Dar data stabilirii zilei votării este cu cel puţin 90 de zile[11] înainte de ziua votării conform Art 7 alin. 1 din Legea nr. 35/2008.

Aşadar, pe de o parte, conform cu Art. 7 alin. 1 şi Art. 38 alin. 2, posturile publice trebuie anunţate cu maximum 88 de zile înainte de data alegerilor, orice alte solicitări ulterioare nefiind luate în considerare, iar pe de altă parte, conform Art. 29 alin. 3, Biroul Electoral Central este cel care anunţă posturile publice după înregistrarea candidaturilor, cu mai puţin de 40 de zile înaintea datei alegerilor.

Acest lucru repezintă o evidentă contradicţie de natură să genereze haos, abuzuri şi discriminări în acordarea timpilor de antenă! Mai ales că, pentru candidaţii independenţi înregistrarea candidaturilor presupune şi strângerea semnăturilor necesare.

Firesc ar fi fi fost ca posturile publice de radio şi televiziune să primească numai datele centralizate de la Biroul Electoral Central, după înregistrarea candidaturilor, şi pe baza lor să se aloce timpii de antenă acordaţi gratuit.
Consecinţa acestor prevederi este că unele partide şi marea majoritate a candidaţilor independenţi nu au avut acces la timpii de antenă alocaţi gratuit de către posturile publice de radio şi televiziune ceea ce a afectat grav corectitudinea campaniei electorale.

1. Din cauza unor prevederi excesive, arbitrare şi abuzive ale legii, independenţilor le-a fost dificil să îşi poată prezenta candidaturile în alegerile parlamentare din 2008, în România fiind cele mai restrictive condiţii prealabile înregistrării unei candidaturi din Uniunea Europeană, şi de 4 ori peste limita maximă admisă de către Consiliul Europei. Depozitul cerut independenţilor se restituie doar dacă aceştia obţin minim 20% din voturi în colegiul uninominal în care candidează.

Numărul de semnături necesare pentru prezentarea unei candidaturi ca independent este de 4 ori mai mare în România decât numărul maxim admis de Consiliul Europei prin Rezoluţia 1320 / 2003 care adoptă “Ghidul bunelor practici electorale” elaborat de Comisia pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia (fiind astfel afectat dreptul de a fi ales prevăzut de Art. 37 din Constituţia României).
Art. 30 alin. (1) din Legea nr. 35 / 2008 prevede: “Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat.”
În “Ghidul bunelor practici în chestiuni electorale” care ar trebui să reprezinte, după anul 2003, fundamentul şi referinţa oricărei noi legi electorale din Europa, se prevede, la Art. 1.3. numit “Înscrierea candidaturilor” punctul “ii” că: “Legea nu trebuie să ceară strângerea unui număr de semnături care să depăşească numărul de 1% de alegători din circumscripţia respectivă (sau colegiul uninominal respectiv)”[12].
În ţările membre UE, numărul de semnături variază, de regulă, de la doar câteva (Malta 4, Regatul Unit al Marii Britanii 10, Grecia 12, Irlanda 30, Slovenia 50) până la câteva sute (Finlanda 100, Danemarca 150, Germania 200, Luxemburg 250, Austria şi Belgia între 200 şi 500 – pentru Camera inferioară a Parlamentului).
Limita superioară a numărului de semnături este stabilită de Cehia 1000, Lituania 1000, Polonia 1000, Spania 1% dintre alegătorii unei circumscripţii. Cel mai mare număr de semnături este cerut de Bulgaria: între 1100 şi 2000, în funcţie de mărimea circumscripţiei[13].

O altă măsură îndreptată împotriva independenţilor este cea stipulată de Art. 29 alin. 5 din Legea nr 35 / 2008 care prevede că depozitul de 2500 RON (cca 1000 USD) se restituie doar independenţilor care obţin minimum 20% din voturi.

Nicăieri în U.E. acest barem nu este mărit la mai mult de 5% din voturi obţinute, Ghidul Comisiei de la Veneţia citat mai sus având în acest sens o cerinţă expresă pentru un prag rezonabil. Prevederea legii româneşti este excesivă şi discriminatorie pentru candidaţii independenţi şi instituie un tratament preferenţial pentru candidaţii propuşi de partide.

De asemenea, trebuie spus că pentru alegerile europarlamentare ţinute în România în 2009, partidele au avut de strâns 200.000 de semnături şi au putut prezenta o listă de 43 de candidaţi, în timp ce independenţii au trebuit să strângă un număr de 100.000 de semnături în doar 30 de zile ceea ce reprezintă o altă măsură deosebit de restrictivă.

1. Cetăţenilor români aflaţi în străinătate, fie ca turişti, fie din alte motive, dar care au domiciliul sau reşedinţa în România, li se anulează dreptul la vot. Aceeaşi restricţie se aplică tuturor cetăţenilor care dintr-un motiv sau altul nu se vor afla în localitatea de domiciliu sau de reşedinţă, chiar dacă se află în România.

Legea nr. 35 / 2008 prevede la „Art. 8. că: – (1) Fiecare alegător îşi exercită dreptul de vot în secţia de votare în a cărei listă electorală este înscris, de pe raza localităţii în care îşi are domiciliul sau reşedinţa (s.n), cu excepţia candidaţilor care pot vota la una din secţiile de votare din cadrul colegiului uninominal unde candidează. (2) Cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită dreptul de vot în una din secţiile de votare din acea ţară în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile prezentului titlu. (…)” (s.n.)

Consecinţa acestui articol de lege este că electoratul va fi practic „legat de glie”, în sensul că nu vor putea vota decât aceia dintre cetăţeni care se vor afla la domiciliu sau reşedinţă în ziua votului. Acest lucru reprezintă însă o condiţionare a dreptului la vot de limitarea celui la libertatea de mişcare şi va face ca milioane de cetăţeni români să fie excluşi în mod nedemocratic şi arbitrar de pe lista celor cu drept de vot.

O lege electorală democratică ar fi trebuit să fie concepută în aşa fel încât să vină în întâmpinarea dorinţei cetăţenilor de a vota nu să împiedice în mod arbitrar pe foarte mulţi să voteze.

Constituţia României garantează la Art. 25 (1) “Dreptul la libera circulatie, în ţară şi în străinătate”. Statul, ca garant al drepturilor fundamentale, nu trebuie să le condiţioneze pe unele în funcţie de celelalte, ci să depună toate eforturile necesare pentru a asigura exercitarea tuturor acestor drepturi. Acest lucru este bine înţeles şi pus în pratică de către toate democraţiile europene. Chiar şi Constituţia României afirmă un principiu de care însă Legea privind sistemul de vot proporţional ce urmează să fie aplicat în colegii uninominale nr. 35 / 2008 face complet abstracţie:

“ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”: (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Este evident că restricţiile impuse de Legea nr. 35 / 2008 nu se încadrează în lista celor acceptate de Constituţie.

Mulţi cetăţeni nu au putut fi prezenţi din motive obiective în ziua votului la domiciliul sau reşedinţa care figurează în buletin. Din raţiuni ce ţin de afaceri, sănătate, studii, turism sau alte probleme aceştia nu au fost prezenţi în localităţile de domiciliu sau reşedinţă, astfel că au fost excluşi în mod arbitrar din categoria celor care îşi pot exercita dreptul la vot.

În majoritatea ţărilor democratice, dreptul la vot poate fi exercitat oriunde pe teritoriul lor. Acolo unde sistemul electoral este de aşa natură încât cetăţenii votează în colegii sau circumscripţii electorale uninominale, sunt prevăzute căi alternative (vot prin poştă, vot anticipat, vot electronic, urne mobile, şamd) care să permită totuşi exercitarea dreptului la vot pentru oricine doreşte să voteze, dar care, din diferite motive, nu este în măsură să se prezinte la secţia de vot la care este arondat.

1. Legea partidelor nr. 14 din 9 ianuarie 2003 prevede cele mai restrictive condiţii din Uniunea Europeană pentru înregistrarea unui partid, fiind nevoie de 25.000 de membri fondatori din minimum jumătate plus 1 din judeţele ţării, inclusiv municipiul Bucureşti.

Acest lucru îngrădeşte dreptul de asociere (Art. 40 din Constituţie)[14] şi dreptul de a fi ales (Art. 37 din Constituţie)[15]. În România este aproape imposibil de înfiinţat un partid pentru un grup de cetăţeni care nu dispun de resurse financiare importante. Politica nu trebuie însă condiţionată în mod imperativ de posibilităţi financiare foarte mari, fiind interzisă orice formă de discriminare pe motiv de avere (Art. 4 alin 2 din Constituţie)[16].
În plus, este arbitrar şi abuziv restricţionată şi apariţia unor partide regionale care sunt întâlnite în numeroase ţări europene şi care contribuie substanţial la viaţa politică democratică.
În cele mai multe ţări din UE, este suficient un număr de câteva persoane pentru a înfiinţa un partid (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia – până la 10 membri, Bulgaria 50 de membri). Rarele excepţii unde este nevoie de un număr ceva mai mare de membri fondatori fac referire la câteva sute de membri sau 1000 de membri Polonia şi Estonia, 5000 de membri Finlanda şi Ungaria, 7500 de membri Portugalia).
Scopul pentru care partidele parlamentare româneşti au votat o astfel de lege restrictivă este evident şi anume acela de a bloca pe cât posibil apariţia unor noi competitori.
Practic, dreptul de a înfiinţa partide este recunoscut doar persoanelor cu posibilităţi financiare imense. Pentru a înfiinţa un nou partid cu 25.000 de membri şi cu filiale în jumătate plus unu dintre judeţele ţării, este nevoie de sute de mii poate de milioane de Euro, în funcţie de realizarea unui număr suficient de filiale funcţionale.
Firesc ar fi să li se permită cetăţenilor să înfiinţeze partide fără condiţii prealabile dificil de îndeplinit. Dacă acestea se dovedesc sau nu credibile se va stabili prin libera confruntare democratică şi electorală dintre forţele politice diferite.

În data de 24 octombrie 2002, înainte de promulgarea legii partidelor politice, reprezentanţi ai unor importante organizaţii neguvernamentale (Gabriel Andreescu – Director programe APADOR-CH, Smaranda Enache – Preşedinte Liga Pro Europa, Cristian Pîrvulescu – Preşedinte Asociaţia Pro Democraţia, Mihai Popescu – Preşedinte GRADO, Renate Weber – Preşedinte Fundaţia pentru o Societate Deschisă) au atras atenţia[17] asupra gravelor consecinţe pe care le pot avea astfel de prevederi restrictive asupra pluralismului politic şi evoluţiei democratice a României. Îngrijorările acestor ong-uri sunt confirmate de fundătura politică în care a ajuns ţara noastră astăzi, de reacţiile foarte multor cetăţeni de exasperare sau blazare, de sentimentele lor de dispreţ şi chiar ură mocnită faţă de politicieni… sau, de multe ori, de totală indiferenţă şi îndepărtare faţă de viaţa politică.
Este citat în mesajul respectiv şi un Raport din anul 2002 al Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa care averiza asupra prevederilor la fel de restrictive dintr-o lege a partidelor politice din Kazahstan, raport care precizează că “într-o societate democratică, legea, construcţia legislativă, trebuie să promoveze un cadru politic pluralist (multiparty) şi energic şi să întărească participarea politică a cetăţenilor. Electoratul trebuie să fie responsabil pentru decizia sa, exprimată prin vot, în legătură cu partidele care să participe la viaţa politică şi care să îl reprezinte în instituţii. Statul trebuie să joace un rol minimal în aceste decizii”. De asemenea, OSCE consideră că astfel de “cerinţe severe… vor avea un efect de îngheţ în ceea ce priveşte evoluţia pluralismului politic… tocmai pentru că ele vor face mult mai dificilă apariţia partidelor politice”.
Pentru a înscrie România în rândul ţărilor cu un sistem politic democratic şi deschis tuturor celor care pot contribui la evoluţia politică a acestei ţări, va trebui ca numărul necesar de membri fondatori ai unui partid să fie redus la câteva persoane (cel mult la câteva sute de persoane, sau la media europeană) iar obligativitatea de a avea membri fondatori în mai multe judeţe să dispară. Statul are la dispoziţie suficiente alte măsuri pentru a limita sau compensa cheltuielile publice generate de alegeri cu prilejul tipăririi, spre exemplu, a buletinelor de vot. În legile care privesc sistemul electoral trebuie să primeze drepturile fiecărui cetăţean la liberă asociere, la vot şi de a fi ales.

1. Accesul la înalte funcţii publice precum cea de Preşedinte, Prim Ministru, Ministru sau membru al Guvernului este rezervat prin Constituţie (Art. 82 alin. 2 şi Art. 104) numai persoanelor care împărtăşesc o credinţă religioasă monoteistă, fiind aşadar vorba de o gravă discriminare pe motiv de gândire, conştiinţă şi religie. Este încălcat astfel Art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România[18].

Constituţia României adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 (la Art. 82 alin. 2 şi Art. 104) stipulează că numai persoanele care împărtăşesc o credinţă monoteistă pot să ocupe înalte demnităţi în stat precum cele de Preşedinte al României, Prim Ministru, Ministru sau membru al Guvernului României. Jurământul cerut demnitarilor conţine o formulă religioasă obligatorie:

(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: “Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului roman, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Nu sunt prevăzute derogări de la depunerea acestui jurământ astfel că un ateu, un agnostic, un liber cugetător, un deist sau un credincios budist este exclus din start unei demnităţi publice precum cele menţionate.

Acest lucru reprezintă o discriminare politică gravă pe motiv de religie. Articolele din Constituţie menţionate intră în conflict cu alte articole din legea fundamentală. Constituţia României garantează egalitatea cetăţenilor “în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” (Art. 16 alin. 1) şi afirmă la Art. 4 alin. 2 că “România patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” (s.n.). De asemenea, prin Art. 29 alin. 2 este garantată libertatea conştiinţei[19].

O astfel de prevedere discriminatorie este rară în ţările U.E. Chiar şi în Polonia, ţară în care Biserica Catolică joacă un rol important social şi politic, formula “Aşa să-mi ajute Dumnezeu” este doar opţională[20].

Doar Grecia[21], dintre ţările cu o Constituţie recentă, are stipulat un jurământ obligatoriu cu caracter religios pentru şeful statului, dar nu şi pentru alţi demnitari. Jurământul de credinţă nu conţine referiri religioase nici în cazul unora dintre monarhiile europene precum cea din Belgia[22].

De asemenea, Irlanda, care însă are o Constituţie ce datează din 1938 care prevede însă separarea dintre stat şi biserică[23], prevede un jurământ cerut Preşedintelui republicii, Consiliului de Stat (care include Primul Ministru, Vice Prim Ministrul, Ministrul de Justiţie, Preşedintele Înaltei Curţi, Procurorul General şi Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului), Înalţilor magistraţi care are un conţinut religios discriminatoriu faţă de persoanele care nu împărtăşesc credinţa în Dumnezeu[24].

Ţări membre ale Uniunii Europene care nu au o formulă religioasă în jurământ pentru înalţii demnitari ai statului: BELGIA, BULGARIA, CIPRU, CEHIA, ESTONIA, FINLANDA, FRANŢA, LETONIA, SLOVACIA, SLOVENIA, SPANIA, PORTUGALIA, LUXEMBURG, OLANDA

Ţări membre ale UE care au un conţinut religios opţional în jurământul înalţilor demnitari: AUSTRIA, GERMANIA, LITUANIA, POLONIA, REGATUL UNIT, MALTA

După cum se observă, în majoritatea cazurilor, ţările membre ale Uniunii Europene au înţeles că o astfel de prevedere precum obligativitatea unui jurământ cu conţinut religios pentru un demnitar al statului este discriminatorie.

Va trebui ca şi România să reglementeze astfel de teme în lumina bunelor practici şi principii nediscriminatorii asumate de către statele membre UE. Orice fel de luare de poziţie a Parlamentului European şi a altor instituţii europene va fi deosebit de utilă şi, suntem convinşi, va grăbi luarea unor măsuri.