Dreptul de a spune NU

Povestea: Intr-un viitor nu foarte indepartat, cu ajutorul ingineriei genetice, oamenii au creat o pastila care, luata in timpul sarcinii, corecteaza codul genetic al fatului in așa fel incat acesta sa se nasca sanatos și cu un sistem imunitar mai puternic. Rezultatul nu este o generație de copii perfecți, ci pur și simplu o generație din care bolile genetice au disparut, odata cu bolile copilariei.

Pastila nu e obligatorie, insa e recomandata. Hope deja a nascut un copil fara sa ia pastila, insa, in timp ce e insarcinata cu al doilea, verdictul dat in cazul unei familii in care mama se opunea pastilei fara sa dea nici un motiv devine un precedent periculos pentru toate mamele care refuza tratamentul fara sa poata invoca legile propriei religii pentru a nu lua pastila. Hope este o astfel de mama și, deși din punct de vedere legal nu poate fi obligata sa faca nimic impotriva voinței ei, intregul sistem incepe sa se intoarca impotriva ei și a familiei sale, punand presiune pe ei pentru ca ea sa accepte tratamentul.

Parerea mea: Inca de la inceput, credeam ca știu care va fi dilema centrala a romanului. Hope fiind protagonista, ma așteptam ca dreptatea sa fie de partea ei, așa ca am crezut ca ea și restul personajelor vor descoperi ca era o problema cu pastila, ca in spatele propagandei se ascunde un plan malefic al Sistemului. M-am inșelat. Dilema nu e daca pastila e buna sau nu. Povestea nu are nici o legatura cu medicamentul, acesta e doar un pretext pentru a pune pe tapet adevarata problema: e corect, cinstit, moral ca, intr-un stat in care se presupune ca oamenii sunt liberi, o persoana sa aiba dreptul sa refuze ceva benefic fara a prezenta un motiv? Mai mult, e normal ca daca i se cere un motiv, singurul acceptat din punct de vedere legal sa fie unul irațional: credința?

La inceput, m-am lasat pacalita de autor și am cazut in plasa in care au cazut toate personajele care au aflat despre cazul lui Hope: am inceput sa ma intreb care sunt motivele ei, ba mai mult, am inceput sa aștept de la ea un motiv. De ce ar refuza cineva ceva benefic? Asta e prima intrebare care mi-a trecut prin minte. Dar cartea nu mi-a oferit raspunsul, ci ocazia de a ințelege ca intrebarea era alta: poate Hope sa refuze, sau libertatea are niște limite?

Bineințeles, suntem cu toții conștienți ca orice forma de organizare a unor ființe vii implica o serie de reguli, care sunt prin natura lor niște limitari ale libertații; dreptul de a spune nu modificarilor genetice pare in acest moment ceva de la sine ințeles. Totuși, partea ingrijoratoare și chiar infricoșatoare a romanului este faptul ca iți prezinta metodele prin care statul și sistemul te pot obliga sa faci ceea ce este considerat corect fara sa aiba aerul ca te obliga, pentru ca romanul mai ridica o problema, pe langa cea a libertații: problema intimitații.

Nu o data am auzit ca argument in favoarea renunțarii la intimitate faptul ca „nu am nimic de ascuns”. Ceea ce poate fi adevarat, insa, cu cat cineva deține mai multe date despre tine, cu atat mai ușor e sa selecteze fragmente scoase din context și sa realizeze un colaj care te va prezenta in orice lumina dorește persoana respectiva. Ceva extrem de inocent, precum faptul ca ai ajutat un strain pe strada, poate fi interpretat drept complicitate la un act terorist. Exact aceasta metoda de interpretare e folosita din plin impotriva lui Hope și modul in care se pune presiune pe ea pana aproape de punctul in care sta sa cedeze e descris cu atata acuratețe incat senzația de a fi doar un pion nu dispare nici dupa ce inchizi cartea.

Va recomand sa citiți cartea și va recomand s-o dați și prietenilor; rezultatul va fi o serie de conversații extrem de interesante pe aceste doua teme. Poate ar trebui sa vorbim mai des despre ce inseamna libertatea și intimitatea, mai ales in acest secol al Internetului.