şi uciderea lor abuzivă şi arbitrară

Încep cu o distincţie relevantă şi necesară unei discuţii despre drepturile animalelor şi tratamentul la care ar trebui acestea supuse, distincţie făcută de filosoful american Tom Regan. Dintr-o discuţie principială vom înţelege de ce, într-o situaţie particulară, precum cea care priveşte uciderea câinilor comunitari, soluţia propusă de unii politicieni de a ucide câinii comunitari este contrară unei etici raţionale şi civilizate, şi proprie, mai degrabă, unei mentalităţi iresponsabile şi barbare.

Agenţii morali sunt acei indivizi care, graţie capacităţilor lor complexe, precum capacitatea de a decide pe baza unor principii morale, sunt capabili să facă alegeri etice conform cu moralitatea pe care şi-o asumă. Această calitate de a lua decizii etice îi face pe agenţii morali, cum este şi firesc, responsabili din punct de vedere etic pentru actele lor realizate în libertate şi nu ca produs al unei coerciţii sau suspendări temporare a judecăţii. Prin agenţi morali trebuie să înţelegem fiinţele umane adulte şi normale.

În acelaşi timp, pacienţii morali sunt fiinţele care nu au capacitatea de a formula principii etice după care să îşi ghideze comportamentul. Astfel că actele lor nu pot intra în acelaşi registru de responsabilitate pe care o au agenţii morali. Pacienţii morali sunt în afara responsabilităţii etice, sunt amorali. Ei ar putea comite fapte care să ni se pară „bune” sau „rele”, dar nu pot fi traşi la răspundere pentru acestea. Nou-născuţii, copii mici, persoanele cu dizabilităţi mintale, persoanele aflate în comă sau moarte clinică sunt indivizii umani consideraţi pacienţi morali.

Câini comunitari într-un adăpost

Acelaşi statut de pacienţi morali îl au însă şi animalele. Animalele sunt înzestrate cu sensibilitate, aşadar au experienţa plăcerii şi a durerii. Indivizii care aparţin multor specii sunt conştienţi de sine, posedă o inteligenţă şi o voinţă remarcabile şi dezvoltă relaţii complexe cu semenii lor, cu alte animale sau cu oamenii. Suferinţa unui animal şi puterea lui de înţelegere nu trebuie ignorate iar empatia nostră trebuie să se întindă şi asupra lor, nu doar asupra oamenilor.

Activişti pentru drepturile omului protestează goi în Madrid

Important pentru discuţia de faţă este că există consecinţe asupra pacienţilor morali de pe urma acţiunilor agenţilor morali. Pacienţii morali pot suferi, pot fi afectaţi de deciziile agenţilor morali. În acelaşi timp, aşa cum faţă de pacienţii morali umani ne comportăm cu grijă şi îi considerăm fiinţe care se bucură de drepturi, respect şi demnitate, la fel, trebuie să acordăm drepturi, respect şi demnitate şi pacienţilor morali din lumea animală.

În sprijinul acestei abordări etice sunt argumente care vin nu doar dinspre iubitorii de animale care dezvoltă relaţii afective complexe cu prietenii lor non-umani, dar şi dinspre studiile ştiinţifice din ultimele decenii care arată nivelul deosebit al inteligenţei uluitoare a unora dintre speciile de animale, inclusiv a celor cu care interacţionăm foarte des, precum animalele de casă. Diferenţa dintre Homo Sapiens şi speciile de animale set doar una de grad, nu de esenţă. Avem în comun cu animalele foarte mult din simţămintele şi nevoile noastre şi chiar din gândurile noastre. Am dus la un nivel mai înalt de complexitate gândirea, tehnologia şi organizarea societăţii, dar asta nu ne dă nici un drept de a distruge şi de a acţiona cu cruzime faţă de lumea animală.

Imagine de la un protest din Spania faţă de coride…

În cazul câinilor comunitari din oraşe sunt două mari probleme la care trebuie formulat un răspuns: cum anume se elimină riscul ca aceştia să atace oameni şi cum este gestionată proliferarea lor pe străzi în cadrul unei viziuni etice responsabile şi civilizate.

La aceste două probleme, există o soluţie raţională şi etică: sterizilizarea acestora în cadrul unei strategii eficiente (spre exemplu, sterilizarea trebuie făcută în cercuri concentrice de la periferie spre centrul unui oraş), stimularea adopţiilor acestora, limitarea abandonării puilor de câini pe stradă, responsabilizarea asociaţiilor de bloc în legătură cu câinii din proximitate, identificarea haitelor posibil agresive şi periculoase pentru oameni şi destructurarea lor prin preluarea acelor câini în adăposturi sau de către persoane interesate să îi adopte, un management responsabil al adăposturilor. Pentru obţinerea unui succes, administraţia locală trebuie să lucreze într-o strânsă colaborare cu ong-urile specializate şi cu cetăţenii. Acest parteneriat este o premisă necesară a succesului.

Câinii comunitari au o viaţă între 3 şi 5 ani pe stradă… aşadar într-un oriziont de timp rezonabil, în perioada unui mandat de primar de 4 ani, se pot obţine rezultate importante pentru rezolvarea acestei probleme, dacă există voinţă şi pricepere politică. De remarcat adaptarea uimitoare a câinilor la mediul urban… În Bucureşti am văzut nu o dată câini traversând pe la semafor şi mergând cu tramvaiul, ba chiar şi cu metroul! Ar trebui făcut chiar un documetar pe tema asta de către un post precum Animal Planet…

Filosoful american Tom Regan pledând pentru drepturile animalelor

Iată însă că autorităţile din România vizează o altă „soluţie” şi anume cea a uciderii câinilor comunitari. Responsabilitatea e înlocuită de barbarie, raţiunea de bâtă, sensibilitatea de cruzime. Comisia de administraţie a Camerei Deputaţilor se pronunţă astăzi cu privire la Proiectul de Lege nr. 912 prin care decizia cu privire la eutanasierea câinilor comunitari ar urma să fie lăsată la îndemâna fiecărei primării, lucru inacceptabil pentru că ar crea un arbitrariu şi un haos decizional la nivelul întregii ţări.

Astăzi, 1 martie 2011, Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor (FNPA) organizează la ora 14:00, în faţa Palatului Parlamentului, str. Izvor 2-4, la intrare Camera Deputaţilor (in fata parcului Izvor) un M I T I N G împotriva intenţiei de a se adopta eutanasia, încarcerarea sau lăsarea la latitudinea primăriilor (varianta despre care s-a discutat) opţiunea pentru metoda de gestionare a câinilor comunitari.

Mă alături acestui protest întrucât socotesc că, în ciuda atâtor grave probleme care preocupă soceitatea noastră, fiecare decizie luată de autorităţi trebuie să ţină cont de vocile responsabile din mediul ong şi să se înscrie într-un cadru etic just.

Acum vreo 8-9 ani, la blocul unde locuiesc, trăia un câine foarte inteligent, mare şi blând. Avea o problemă la un picior, astfel că şchiopăta. Urca adesea la noi la etajul 5 şi era foarte vesel când ne vedea. Devenise prietenul nostru. Aveam grijă de el iar felul lui inocent prin care îşi exprima sentimentele faţă de noi ar fi impresionat orice om sensibil. Într-o zi când nu am fost acasă au venit însă hingherii primarului Traian Băsescu şi i-au luat pe toţi câinii din zonă pentru a-i ucide în timpul campaniei barbare pe care acesta o declanşase. Singurul care a scăpat refugiindu-se sub maşini a fost prietenul nostru. Însă hingherii l-au rănit grav… Trei zile s-a chinuit bietul câine în timp ce eu şi familia mea eram sfâşiaţi de durere. Medicii veterinari l-au tratat cum au putut, dar viaţa lui nu a mai putut fi salvată. A murit în faţa ochilor mei. Nu am să uit acel moment şi nici cine a fost principalul responsabil pentru acea cruzime. Nu-l poţi uita niciodată pe acela care îţi ucide câinele…

Protest în Barcelona împotriva uciderii animalelor

pentru a face haine de blană

Aşadar, astfel de scene de barbarie nu reprezintă o soluţie şi nu vor face decât să ostilizeze oamenii care iubesc animalele şi care vor găsi soluţii să le ascundă de hingheri atunci când aceştia vor încerca să ia câinii pentru a-i ucide. Nu trebuie deloc ignorat ataşamentul foarte multor oameni faţă de animale, ataşament care îi poate determina să recurgă la modalităţi pentru a se opune autorităţilor şi pentru a-şi apăra prietenii din lumea animală…

Într-o ţară civilizată deciziile trebuie luate cu înţelepciune şi cu grija de a ţine cont de toate aspectele unei probleme. Administraţia trebuie făcută pentru cetăţeni şi avându-i pe aceştia şi ong-urile drept parteneri. Politicienii care îi ignoră vor avea mai devreme sau mai târziu de plătit, alături însă de societate în ansamblul ei, un decont usturător…

PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

De ce este pozitiv acest lucru

pentru democraţia şi politica din România

Până în 2009 răspunsurile la întrebarea “Aveţi încredere în biserică” au adus constant aproape 90 de procente pentru biserică. Sondajele recente arată însă o continuă erodare, în ultimii doi ani, a încrederii în biserică. Conform IMAS, “dacă în ianuarie 2009 Biserica se bucura de 89,3% încredere, în ianuarie 2011 instituţia este cotată la 81,9%”.

Ştire despre atitudinea unor cetăţeni care se îmbulzesc la moaşte, lucru care nu trădează o autentică trăire religioasă ci, mai degrabă, o acută maladie socială

În ultimii doi ani, trendul privind încrederea în biserică este descrescător şi va continua pe această pantă şi în următorii ani. Abuzurile foarte multor preoţi reflectate de presă; excesele generate de relaţia mult prea strânsă a bisericii cu mediul politic; sumele record transferate din bugetul guvernului şi ale autorităţilor locale în conturile bisericilor; apetenţa exagerată a foarte multor prelaţi pentru bani şi bunuri materiale şi opulenţa afişată; insistenţa de a construi Catedrala Mântuirii Neamului în Parcul Carol, lucru care a generat o opoziţie de amploare a societăţii civile, şi obstinaţia de a o construi în dispreţul legilor şi utilizându-se fonduri publice; activitatea energică, atât în anii ’90, dar mai ales din ultimii cca 8 ani, a ong-urilor care militează pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici dreptul de a nu crede în divinitate; campaniile acestor ong-uri pentru reintroducerea evoluţionismului în şcoli, pentru stoparea îndoctrinării religioase în educaţia preuniversitară, pentru înlăturarea cenzurii impuse de Art. 13 din legea cultelor sau pentru retragerea simbolurilor religioase din sălile de curs şi susţinerea petiţiei profesorului de filosofie Emil Moise la CNCD; construcţia a mii şi mii de biserici din bani publici cu sacrificarea multor spaţii verzi în oraşe sau a unor arii protejate; scenele şocante cu mulţimile de credincioşi care se îmbulzesc an de an la moaşte, împingându-şi şi călcându-şi în picioare aproapele; obscurantismul cultivat inclusiv în şcoli; problemele cu legea ale unor înalţi ierarhi precum Teodosie Tomitanul; articolele de presă ale jurnaliştilor, personalităţilor publice şi liderilor de opinie care se pronunţă pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru temperarea exceselor bisericii în societate; asocierea cu ostentaţie a multora dintre politicienii români cu biserica mai ales în proximitatea campaniilor electorale; “nostalgia” pronunţată a unor reprezentanţi ai bisericii pentru Mişcarea Legionară; intoleranţa şi accentul pus pe violenţa fizică din unele manuale de religie; dezvăluirile privind colaboraţionismul multor ierarhi ortodocşi cu regimul comunist; neretrocedarea bisericilor greco-catolice confiscate în 1948 şi date bisericii majoritare; prezenţa surprinzător de multor teologi la vârful conducerii de stat şi prestaţia lor îndoielnică; lipsa unor semnale, chiar şi modeste, de intenţie a unei modernizări a bisericii dominante; creşterea vizibilităţii pe internet şi în presă a grupurilor de tineri umanişti, secularişti, sceptici şi atei; publicarea în limba română a unor cărţi precum cele ale lui Richard Dawkins; torturarea persoanelor cu dizabilităţi mintale în cadrul unor ritualuri de exorcizare şi cazul şocant de la Tanacu; misticismul, obedienţa şi promiscuitatea intelectuală şi culturală promovate de nu puţine voci ecleziastice sau apropiate mediilor bisericeşti; lipsa de deschidere a bisericii majoritare către un dialog onest cu criticii acestor excese enumerate mai sus şi apelul constant la atacul la persoană şi etichetarea virulentă a criticilor, de pe un ton mult prea agresiv în comunicatele şi luările de poziţie ale bisericii majoritare – ei bine, astfel de cauze şi multe altele susţin şi vor amplifica trendul de scădere a încrederii în biserică.

Mircea Badea – “S-a dat drumu’ la moaşte” – secvenţă savuroasă din emisiunea “În gura presei”, din 25 octombrie 2008, despre comportamentul şocant al maselor care se îmbulzesc la moaşte

Acest lucru reprezintă un factor pozitiv pentru construcţia democratică din ţara noastră, după cum voi arăta mai jos. Deschid însă o paranteză pentru a spune că, oricum, cota ridicată de încredere în biserică prezentată până acum de sondaje este una înşelătoare. Analiza sociologică ar trebui dublată de una psihologică, iar întrebările din sondaje puse puţin altfel pentru a prezenta realitatea ceva mai fidel.

De exemplu, atunci când oamenii sunt întrebaţi dacă au încredere în parlament, ei răspund în proporţie de doar cca 10% că “da”, cu gândul mai degrabă nu la instituţia propriu-zisă, ci la prestaţia submediocră a parlamentarilor. Aşadar, cetăţenii nu spun că nu au încredere în parlament ca instituţie fundamentală a democraţiei. Dacă nu ar avea deloc încredere în parlament, atunci probabil că nu ar mai merge la vot. Dar răspunsurile reflectă, de fapt, nemulţumirea faţă de persoanele care compun parlamentul şi faţă de activitatea lor. Încrederea scăzută de acum în parlament, de cca la 10%, nu arată, aşadar, decât neîncrederea în parlamentari, nu în instituţie ca atare. În opinia mea, ar trebui puse două întrebări pentru a avea o imagine mai clară: “Aveţi încredere în instituţia parlamentului?” şi “Aveţi încredere în prestaţia parlamentarilor?”. Întrebarea actuală din sondaje măsoară, în realitate, doar această ultimă impresie a oamenilor, cea legată de activitatea concretă a parlamentarilor.

Atunci când li se pune întrebarea “Aveţi încredere în biserică?”, cei mai mulţi dintre respondenţi nu se gândesc însă la activitatea preoţilor, ci la faptul că oamenii cred în Dumnezeu. Iar cum biserica este structura organizatorică a credinţei religioase, în mod firesc, se conexează răspunsul nu cu încrederea în preoţi, ci cu credinţa în divinitate. Biserica majoritară s-a folosit mult timp de astfel de sondaje pentru a încerca să îşi argumenteze poziţiile, în ideea că “suntem cei mai mulţi sau cei mai de încredere, deci avem dreptate!”. Dacă însă s-ar pune şi întrebarea “Aveţi încredere în preoţi?”, am convingerea că răspunsurile ar arăta o încredere mult scăzută faţă de aceştia, poate chiar sub 60-50%. Nu întâmplător este larg răspândit dictonul popular “fă ce zice popa, nu ce face popa”. Nemulţumirea populară faţă de comportamentul îndoielnic al multora dintre preoţi este veche. Desigur, ar fi de dus o întreagă discuţie, pe care nu o deschid aici, aceea despre “ce zice popa” întrucât şi acest lucru poate genera numeroase critici legitime.

Măicuţele de la Mănăstirea Petru Vodă îi cântă stareţului Iustin Pârvu “Sfânta tinereţe legionară”

Pentru democraţia fragilă din România, scăderea încrederii în biserică este un lucru încurajator pentru că arată o creştere a spiritului critic şi un plus de autonomie de gândire faţă de o instituţie care, prin excelenţă, se bazează pe autoritate. De notat şi faptul că biserica nu este o instituţie a statului. De multe ori se face această confuzie.

Pentru a înlătura eventualele neînţelegeri, fac şi precizarea că, în acest articol, nu discut despre credinţă vs. necredinţă… sunt teme diferite. Eu apăr şi am apărat în toată activitatea mea civică şi politică dreptul fiecărei persoane, indiferent de convingerile şi credinţele pe care şi le asumă, la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Am motivele mele pentru care mă declar liber cugetător, dar discuţia de faţă nu priveşte dacă e indicat sau nu să ai o opţiune sau alta în privinţa credinţei religioase, ci impactul încrederii într-o organizaţie precum biserica asupra societăţii şi funcţionării democratice a unui stat.

Imagine din cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli” iniţiată, în 2008, de Asociaţia Umanistă Română

Scăderea încrederii în biserică va duce, în timp, la o relaxare a presiunii puse pe politicieni pentru acordarea de fonduri publice imense pentru biserici. De asemenea, poate duce la o schimbare importantă de atitudine atunci când sunt elaborate legi care au legătură cu religia. De fiecare dată până acum, judecata raţională şi logica democratică în parlament par să fi fost supendate când s-a legiferat despre religie. La fel se întâmplă la guvern când se iau decizii în acelaşi domeniu… Nu în ultimul rând, preşedinţia a excelat prin obedienţa faţă de biserica majoritară, mai ales atunci când preşedintele actual a îngenunchiat în faţa Patriarhului şi i-a sărutat mâna la ceremonia de investitură, din 2005, subordonând astfel statul, în mod simbolic, Bisericii Ortodoxe Române.

O scădere a presiunii religioase asupra mediului politic va putea contribui pe lângă reducerea scurgerilor masive de fonduri căre biserică, şi la elaborarea unor legi care să garanteze libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, fără privilegii şi fără discriminări, la iniţierea unor politici publice care să privilegieze educaţia autentică, nu îndoctrinarea, la un mai mare accent pus pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe investiţii în cercetare, pe recuperarea prestigiului în societate al personalităţilor culturale şi ştiinţifice, acum mai degrabă surclasate de feţele bisericeşti, care să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în luarea deciziilor şi determinarea direcţiei acestei ţări. Ideal ar fi ca, în campaniile electorale, politicienii să se alăture unor astfel de personalităţi, nu să uzeze de populismul religios, iar în exercitarea mandatului lor să facă apel la puncte de vedere venite dinspre mediile academice, ştiinţifice şi culturale. Secularismul va trebui asumat de partidele din România întrucât acesta este un principiu care stă la baza tuturor democraţiilor consolidate. Separarea dintre stat şi biserică nu reprezintă un cadru ostil bisericilor, ci dimpotrivă, trasează limpede reperele deplinei libertăţi religioase pentru toţi. Un exemplu grăitor în acest sens este Statele Unite care a stabilit separarea prin Primul Amendament la Constituţie din 1791, garantând astfel libertatea pentru o înfloritoare activitate religioasă.

Filmare de la un protest organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O biserică credibilă este aceea care vine cu modestie şi excelenţă morală în întâmpinarea cerinţelor spirituale ale enoriaşilor, una implicată în nevoile lor sociale, una deschisă la dialog şi flexibilă faţă de provocările contemporane, nu una care parazitează fondurile publice pentru aspiraţiile materiale sau megalomanice ale unora dintre prelaţi, nu una închistată într-o dogmatică ostilă oricărei relaxări cerute de evoluţia societăţii, nu una care nu cultivă autonomia individuală, ci mai degrabă topirea personalităţii într-o masă supusă, nu una care tinde să uniformizeze şi să cultive suspiciunea faţă de cei diferiţi, nu una care cască o prăpastie tot mai largă între predici cu un ascuţit damf medieval şi diversitatea lumii postmoderne, nu una care subminează democraţia amestecându-se în politică.

Imagine de la protestul organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O democraţie autentică este una seculară, una a dezbaterilor publice lipsite de tabu-uri, una a politicii făcute în interesul şi respectul drepturilor tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţele sau convingerile lor, una cu o cotă rezonabilă, nu exagerată, de încredere în biserică, una a diversităţii, a toleranţei religioase şi ecumenismului, una a încrederii în instituţiile democratice…

Drumul României către un standard acceptabil de democraţie este încă lung, dar el trece, inevitabil, şi prin asumarea politică a secularismului. Scăderea încrederii în biserică din ultimii doi ani, în măsura în care va continua, este unul dintre factorii importanţi care dau o şansă ca acest drum să fie străbătut într-un orizont de timp rezonabil şi previzibil…

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

dificultăţile unui partid înnoitor

într-o ţară fără alegeri libere şi corecte

Pe marginea dezbaterii recente dintre

Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Mihnea Măruță, Alin Fumurescu, Cristian Ghinea, Mihai Goţiu, Dragoş Paul Aligică

Este posibilă o schimbare substanţială în prestaţia politică din România? Ar putea veni această schimbare de la actualele partide care domină scena politică? Are vreo şansă de succes un nou partid care să aducă un aer proaspăt în discursul şi prestaţia politică din ţara noastră?

Tema dezbaterii este una importantă şi merită extinsă şi prelungită. Am în vedere o serie de editoriale pe această temă. Astăzi mă voi referi doar la câteva dintre marile dificultăţi concrete pe care le are de înfruntat un nou partid pentru a apărea şi a obţine un rezultat electoral conform cu aşteptările, simpatia şi susţinerea de care s-ar bucura.

În opinia mea, discuţia despre un partid nou este aceea despre un partid înnoitor. Valorile care trebuie să fie emblematice pentru un astfel de partid înnoitor sunt, în mare, cele ale societăţii deschise şi cultivării şi prezervării democraţiei şi statului de drept. Partidul înnoitor, chiar dacă va avea o serie de priorităţi, nu ar trebui să fie unul nişat. Asta pentru că nu poţi rezolva cu adevărat nici una dintre problemele punctuale ale României, dacă nu este ajustat, în mod responsabil, printr-o viziune pe termen lung, cadrul general al structurării şi funcţionării instituţiilor din ţara noastră şi dacă nu se mizează pe calitatea umană şi profesionalismul celor care fac sistemul să funcţioneze.

Un partid înnoitor are, însă, de înfruntat nu doar lipsa unei promovări în presă, nu doar dificultatea de a strânge fondurile necesare construcţiei sale şi derulării unei campanii electorale eficiente, nu doar riscurile pe care le presupune necesitatea de a se confrunta cu conservatorismul şi cu lipsa de repere democratice din rândul unor largi părţi ale societăţii, nu doar dificultatea de a coagula grupuri mari de persoane într-un angrenaj coerent şi eficient de acţiune politică, ci şi de depăşit piedicile puse de legile electorale care îngrădesc drepturile politice.

Mihaela Miroiu vorbea recent despre faptul că România nu are trăsături ale unei democraţii veritabile, ci este doar “o democraţie electoralistă”, adică o ţară în care au loc periodic alegeri fără însă ca acestea să fie susţinute de pilonii unei autentice lumi a libertăţii şi a statului de drept. Din nefericire, nici acest ultim reazăm pentru cuvântul democraţie, alegerile, nu rezistă unei chestionări critice în România. Nu avem nici măcar un cadru electoral democratic. Alegerile nu sunt libere, pluraliste şi corecte în ţara noastră, după cum voi arăta mai jos…

Sistemul politic românesc actual este cel mai restrictiv şi discriminatoriu din Uniunea Europeană şi din întreaga lume democratică

1. România are cele mai restrictive condiţii din Uniunea Europeană pentru înregistrarea unui partid, fiind nevoie de 25.000 de membri fondatori, cel puţin câte 700 din minim 18 judeţe, inclusiv municipiul Bucureşti.

Înregistrarea partidului este, aşadar, dificil de realizat. Dacă grupul de iniţiativă va dori să se înscrie la tribunal, va constata că nu poate face acest lucru la fel ca în celelalte ţări ale Uniunii Europene unde, se poate înfiinţa un partid cu până la 10 membri precum în Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia. În Bulgaria sunt suficienţi 50 de membri, în alte ţări câteva sute de semnături iar în Polonia şi Estonia 1000. Limita maximă este atinsă în Portugalia cu 7500 de membri. Nicăieri însă nu e nevoie de mai mult în UE.

Ştiţi unde e nevoie de mulţi membri fondatori? În Khazahstan! Acesta este modelul democratic urmat de partidele româneşti care au votat legea partidelor. Cerinţa privind colectarea semnăturilor în atât de multe judeţe este arbitrară şi abuzivă, restricţionând şi apariţia unor partide regionale care activează în numeroase ţări europene şi care contribuie substanţial la viaţa politică democratică în UE.

Voi ataca în curând această prevederea legii nr. 14/2003 a partidelor politice la Curtea Constituţională întrucât ea îngrădeşte dreptul de asociere (Art. 40 din Constituţie) şi dreptul de a fi ales (Art. 37 din Constituţie).

2. Chiar dacă un partid înnoitor se înregistrează, el nu va putea să participe la alegeri parlamentare. De ce? Pentru că legea nu îi permite acest lucru decât dacă plăteşte o taxă de cca 357.000 Euro! Asta prevede Art. 29 alin. 5 din legea nr. 35/2008 a votului uninominal.

Fiecare candidat trebuie să plătească o taxă de 5 salarii minime pe economie, adică 3350 RON, întrucât salariul minim pe economie este, în 2011, de 670 RON. Astăzi un Euro este 4,23 RON. Suma totală este de cca 791 Euro/candidat. În Parlament sunt 469 de locuri (137 senator şi 332 deputaţi, plus 18 deputaţi ai minorităţilor naţionale, aşadar 469-18 = 451 mandate). Această sumă de 791 Euro x 451 de candidaţi înseamnă cca 357.000 Euro.

Depozitul cerut pentru alegeri nu este nicăieri atât de mare. Logica unui astfel de depozit, rambursabil sau nu, este aceea că măsura ar descuraja persoanele extremiste sau frivole care ar dori să candideze fără a avea, de fapt, ceva de spus şi care ar face-o pentru amuzament, crescând în mod nejustificat costurile legate de tipărirea buletinelor de vot. De asemenea, că astfel de persoane ar dilua calitatea dezbaterilor politice sau ar folosi campaniile electorale pentru promovarea unor platforme extremiste marginale.

Dar în ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria nu este cerută candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit la alegeri.

În Austria, fiecare partid care participă la alegeri plăteşte o taxă nerambursabilă de 435 Euro la nivel naţional, aşadar o sumă simbolică. În Cehia, depozitul este de 7000 de Euro la nivel naţional pentru fiecare partid, în Estonia două salarii minime pe economie pentru fiecare candidat. În Grecia este cerută o taxă nerambursabilă de 146,74 Euro pentru fiecare candidat. În Letonia maximum 7100 Euro la nivel naţional în funcţie de câte liste de candidaţi sunt propuşi de fiecare partid în cele 5 circumscripţii ale ţării. În Lituania – un salariu mediu lunar. În Olanda 11.250 Euro pentru fiecare partid la nivel naţional. Aşadar, faţă de o ţară precum Olanda, cu venituri medii de 20 de ori mai mari decât cele din România, taxa cerută în ţara noastră este de peste 30 de ori mai mare!

Iată cum o măsură care are o anumită logică democratică şi care este rezonabilă acolo unde este aplicată, se transformă în România într-o taxă excesivă care obstrucţionează drepturile politice, împiedicând participarea în alegeri a unor formaţiuni politice noi care dispun de resurse financiare modeste.

Este, desigur, încălcat şi „Ghidul bunelor practici în chestiuni electorale” elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Lege – Comisia de la Veneţia şi asumat de către Consiliul Europei, prin Rezoluţia 1320 din 2003, la Art. 1.3 alin. vi, se prevede că “Dacă este cerută constituirea unui depozit bancar, el trebuie să fie rambursabil dacă respectivul candidat sau partid obţine un anumit rezultat; suma respectivă şi rezultatul electoral nu trebuie să fie excesive.”

Dacă un partid nu va fi în măsură să plătească această taxă pentru toate colegiile, el va fi dezavantajat pentru că, pentru prima dată în istoria universală a alegerilor, sistemul pe de o parte împiedică mulţi potenţiali candidaţi să participe la competiţia electorală, iar pe de alta repartizează mandatele în funcţie de voturile obţinute de partide în toate colegiile uninominale, aşadar la nivelul întregii ţări. Dacă, spre exemplu, un partid va plasa candidaţi în 25% dintre colegii, atunci fiecare candidat al acestui partid va înfrunta câte patru candidaţi de la celelalte partide. Candidaţii acestui partid mai mic vor trebui să obţină peste 20%, în colegiile lor pentru ca partidul să treacă pragul electoral pentru a accede în parlament. O astfel de lege nu mai există nicăieri în lumea democratică, fiind demnă de dat ca exemplu despre cum anume nu se face o lege electorală.

O lege electorală democratică ar trebui elaborată, în România, în cadrele prevăzute de „Ghidul bunelor practici electorale”. Dar cine va dori acest lucru? Şi cine îl va face?

Aşadar, într-un astfel de context nedemocratic şi extrem de restrictiv, o discuţie despre un partid înnoitor trebuie să aibă în vedere, obligatoriu, prevederile legii partidelor şi ale legilor electorale pentru că acestea pot înăbuşi din start orice fel de demersuri bine intenţionate şi coerent formulate doctrinar de către grupuri de iniţiativă formate din oameni competenţi şi oneşti.

Fotografie din 3 octombrie 2010 de la lansarea Mişcării Verzilor din Piaţa Revoluţiei

Mişcarea Verzilor, din al cărei grup de iniţiativă fac parte, în foarte multe puncte corespunde trăsăturilor necesare unei formaţiuni politice care să aducă, într-adevăr, o împrospătare a mediului politic din ţara noastră. Marea majoritate a membrilor activi au până în 40 de ani şi provin din mediul antreprenorial, din societatea civilă, din zona academică, dinspre activismului pentru mediu, din zona cercetării sau a mediului artistic. Garanţia că este un nucleu înnoitor este dată de faptul că Mişcarea Verzilor îşi asumă numeroase teme despre care partidele cunoscute tac sau pe care le tratează dintr-o perspectivă excesiv conservatoare, ambiguă, incoerentă, incosecventă sau populistă. Printre astfel de teme se numără separarea dintre stat şi biserică şi libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici minorităţile religioase dar şi ateii, agnosticii şi, în general, persoanele fără o religie, drepturile persoanelor LGBT, toleranţa şi deschiderea faţă de minorităţile etnice, opoziţia categorică faţă de proiectul exploatării pe bază de cianuri de la Roşia Montană, susţinerea cercetării ştiinţifice, protejarea patrimoniului istoric şi arhitectural al oraşelor etc. Îmbucurător este că susţinerea pentru eforturile noastre creşte acolo unde reuşim să ne transmitem mesajul, şi anume pe internet, îndeosebi pe Facebook. Şi… da! Creştem… din zi în zi!

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Homofobia este o atitudine care denotă prejudecăţi, motivate uneori politic sau religios, o aversiune sau o teamă iraţională care se manifestă prin acte de discriminare, violenţă sau ură faţă de persoanele care au alte preferinţe sexuale decât cele heterosexuale. Din nefericire, homofobia este încă des întâlnită azi, îndeosebi în societăţile cu un deficit semnificativ de educaţie, civilizaţie şi democraţie. Ea nu este un fenomen care generează doar reacţii individuale, ci a avut şi are încă efecte discriminatorii în legislaţia multor state faţă de persoanele care aparţin comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali).
În ultimii ani, tot mai multe state înlătură această discriminare şi recunosc drepturile persoanelor LGBT. După cum se poate vedea în harta de mai jos, valul ţărilor care recunosc drepturile LGBT vine dinspre ţările prospere şi cu o democraţie consolidată înspre cele care nu îşi asumă încă pe deplin drepturile omului pentru toţi cetăţenii. România, ca de obicei, se complace în postura statelor care refuză să înţeleagă şi asume paşii necesari către o democraţie veritabilă. Recent, guvernul a dat un aviz negativ unui proiect de lege care ar recunoaşte parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Recunoaşterea parteneriatelor civile nu este simbolică, ci ar avea drept consecinţe, spre exemplu, asupra moştenirii pe care cei doi parteneri şi-o pot lăsa, a taxelor pe care le-ar avea de plătit, şi a pensiilor de urmaş.

Zonele cu albastru deschis şi închis arată ţările care recunosc dreptul la parteneriate civile sau căsătorii între persoane de acelaşi sex. Griul arată ţările unde aceste drepturi nu sunt recunoscute, iar portocaliul şi culoarea mară indică ţările în care există încă pedepse în legislaţie faţă de homosexualitate. Detalii aici.

Tema drepturilor persoanelor LGBT este identică, la nivel de principiu, cu cea a tuturor eforturilor de emancipare şi recunoaştere a drepturilor pentru diverse minorităţi sau grupuri defavorizate. Includ aici drepturile femeilor, drepturile afro-americanilor în Statele Unite sau ale persoanelor de culoare din Africa de Sud dominată de Apertheid, drepturile minorităţilor naţionale, drepturile minorităţilor religioase sau ale ateilor, agnosticilor, scepticilor care nu au o credinţă, drepturile celor cu dizabilităţi şamd. Aspiraţiile legitime la egalitate în drepturi şi la tratament nediscriminatoriu s-au lovit întotdeauna de indiferenţa sau ostilitatea unor majorităţi sau grupuri care au deţinut şi deţin puterea de decizie şi care s-au lăsat călăuzite de prejudecăţi şi “argumente” ideologice sau dogmatice şi iraţionale.

Persoanele LGBT care sunt ţinta unui comportament discriminatoriu ar trebui să primească un sprijin din partea politicienilor care sunt într-adevăr ataşaţi valorilor societăţii deschise şi drepturilor omului. Drepturile persoanelor LGBT fac parte din drepturile omului.
Presupun că nimeni nu doreşte ca altcineva să decidă pentru el/ea ce să gândească, pe cine să iubească, ce convingeri sau credinţe să aibă, ce preferinţe culturale să îşi asume etc. Aceia care se pronunţă agresiv faţă de persoanele LGBT şi drepturile lor ar trebui să facă un minim efort de imaginaţie şi să se pună pe ei înşişi în postura unei persoane care este privată de drepturile ei fundamentale. Într-o astfel de situaţie nu şi-ar putea clama drepturile şi cere înlăturarea nedreptăţii pe care o au de îndurat decât făcând apel, în esenţă, exact la argumentele care acum susţin recunoaşterea deplină a drepturilor LGBT.

O societate cu adevărat liberă este aceea în care oameni cu preocupări, convingeri şi preferinţe diferite pot coexista şi se pot manifesta în voie, desigur, fără a-şi încălca unii altora drepturile şi libertăţile… Iar etica fiecăruia dintre noi ar trebui să fie dublată şi de empatie. Or, atunci când unii semeni ai noştri sunt ţinta discriminării, este etic şi democratic să le devenim avocaţi.
Verzii autentici din Europa sunt astfel de avocaţi energici ai drepturilor persoanelor LGBT. Atunci când, urmând viziunea politică a Verzilor Europeni am participat la Marşul Diversităţii din 2010 m-am lovit de reacţii ostile până şi în formaţiunea politică în care activam, astfel că plecarea mea şi a colegilor mei cu care împărtăşesc aceleaşi valori, dar care reprezentam o minoritate acolo, a fost una firească. Am intrat în politică pentru a promova şi apăra nişte valori care să înnoiască şi să ridice standardul de prosperitate şi democraţie din România, nu pentru a mă supune unor prejudecăţi curente care menţin ţara noastră într-o postură neonorantă, refractară direcţiei generale urmate de democraţiile consolidate care ar trebui să fie reperul.

Fotografie de la Marşul Diversităţii din 2010

Săptămâna trecută, autorităţile de la Budapesta au interzis desfăşurarea unui marş pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT. ONG-urile şi cele două partide verzi maghiare au reacţionat imediat, lor alăturându-li-se şi Verzii Europeni. Mişcarea Verzilor din România a trimis vineri un comunicat de solidaritate care, în versiunea sa în limba engleză, a fost preluat pe site-ul Verzilor Europeni. Ca urmare a reacţiilor de amploare interne şi internaţionale, autorităţile de la Budapesta au acceptat în cele din urmă desfăşurarea marşului.

Comunicatul Mişcării Verzilor din România postat pe site-ul Verzilor Europeni

Iată-l, mai jos, în versiunea sa română. Versiunea în limba engleză este aici, iar cea în limba maghiară aici.

Mişcarea Verzilor din România susţine Gay Pride din Budapesta şi cere autorităţilor maghiare să permită desfăşurarea acesteia

Mişcarea Verzilor din România a luat act cu îngrijorare de decizia autorităţilor de la Budapesta de a nu permite anul acesta desfăşurarea Gay Pride. Considerăm această decizie antidemocratică şi contrară spiritului de libertate pe care ar trebui să îl degaje autorităţile unui stat care deţine Preşedinţia UE.
Cerem ferm autorităţilor din Budapesta să permită desfăşurarea liberă a Gay Pride, pentru a restaura astfel posibilitatea unor cetăţeni de a manifesta paşnic pentru drepturile lor. Suntem alături de verzii maghiari din Partidul Verde Ungar şi LMP, de alte formaţiuni democrate maghiare şi de Verzii Europeni care sprijină activ manifestaţia LGBT şi care susţin diversitatea opiniilor şi exprimarea lor în public.
Discriminările şi intoleranţa privind preferinţele sexuale reprezintă un fenomen încă larg răspândit, mai ales în cazul ţărilor cu democraţii imature şi fragile. De aceea susţinerea civică şi politică a unui eveniment precum Gay Pride este deosebit de importantă.
Mişcarea Verzilor este un apărător energic al drepturilor persoanelor LGBT şi va participa la manifestările Gay Pride de anul acesta de la Bucureşti. Anul trecut, Remus Cernea, actualmente Co-Preşedinte al Mişcării Verzilor, a fost primul politician român care a participat vreodată la Gay Parade.

Filmare din timpul Marşului Diversităţii de la Bucureşti din 2010

De asemenea, pentru activitatea din societatea civilă sau pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT, ca preşedinte al Asociaţiei Umaniste Române, Remus Cernea a primit distincţia internaţională “Rainbow Humanist Award 2009″ acordată de The Nordic Rainbow Humanists.

Din cauza opoziţiei interne crescânde în fostul partid în care au activat faţă de susţinerea publică explicită a drepturilor LGBT, a secularismului şi drepturilor minorităţilor naţionale, Remus Cernea, Claudiu Crăciun, Oana Tănase, Cezar Maroti, Horaţiu Ionescu şi alţi tineri politicieni verzi au decis înfiinţarea unei noi formaţiuni politice – Mişcarea Verzilor – care să îşi asume explicit şi integral principiile şi viziunea politică prevăzută de Carta Verzilor Europeni.
Din păcate, recent guvernul României a dat un aviz negativ unui proiect care ar fi recunoscut parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Mişcarea Verzilor vizează intrarea în parlamentul României la alegerile de anul viitor şi continuarea luptei politice pentru recunoaşterea drepturilor persoanelor LGBT.

Fragment dintr-o dezbatere de la Realitatea Tv din 2009 pe tema căsătoriilor LGBT.

UPDATE 23 februarie 2011, ora 23.37:

BREAKING NEWS – Statele Unite fac un pas important pentru recunoaşterea la nivel federal a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex!

Administraţia Obama a anunţat astăzi, miercuri, 23 februarie 2011, că nu va mai apăra legea care defineşte căsătoria ca fiind între femeie şi bărbat! Astfel se deschide calea recunoaşterii la nivel federal în Statele Unite a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

În acest moment, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt recunoscute în 8 state americane, dar nu şi la nivel federal.

Acum trei luni, Casa Albă a anunţat că pune capăt legislaţiei discriminatorii faţă de gay şi lesbiene din armata americană.

Legea care recunoaşte doar căsătoria între femeie şi bărbat datează din 1996. Recent a fost considerată neconstituţională de către un judecător din Massachusetts.

Până în data de 11 martie 2011 se aşteaptă un răspuns definitiv în această problemă din partea Departamentului de Justiţie al Statelor Unite.

Mai multe detalii găsiţi în articolul postat acum mai puţin de două ore în ziarul britanic The Guardian, dând click aici.

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

prezidenţială online

Astăzi, revista publicaţiei electronice Optimal Media, mi-a conferit Diploma pentru cea mai bună campanie prezidenţială online.

Le mulţumesc pentru acestă recunoaştere publică a eforturilor noastre colegilor mei din echipa cu care am lucrat îndeaproape în această campanie online: Silviu Dumitru (Secretar General al Partidului Verde), Antonio Momoc (Şef de campanie şi de strategie electorală), Cătălin Teniţă (realizatorul site-ului www.remuscernea.ro), Cezar Maroti (administrator al conturilor Facebook şi Twitter), Monica David (administrator al contului hi5), Dan Cimpoieşu (materiale video), Adrian Călugăru (comunicare şi relaţia cu media), Eddy Petrişor (comunicare şi administrare site), Victor Gavril (comunicare şi copywritting), Mădălina Ţuluga (comunicare), Andrei Băloiu (creaţie şi design online), Vlad Ilaş (comunicare www.youtube.com) şi tuturor celorlalţi voluntari care s-au implicat făcând o muncă excepţională care a impresionat pe scară largă şi care a fost realizată pro-bono.

Le mulţumesc şi tuturor celor care:

- într-un timp foarte scurt de la iniţierea conturilor m-au susţinut pe Facebook unde acum sunt peste 5700 de suporteri, hi5 – apoape 2000 de prieteni, twitter – peste 1000 de followers,

- au vizitat în număr mare site-ul www.remuscernea.ro care a fost timp de două săptămâni consecutiv nr. 1 la secţiunea politică pe www.trafic.ro având doar în cursul lunii noiembrie 87.370 de vizite,

- mi-au trimis numeroase mesaje pe e-mail şi care au postat comentarii la materialele publicate de către mine şi echipa mea

- au scris articolele şi au postat bannere de susţinere pe blogurile personale,

- au căutat pe google informaţii despre mine, astfel încât, ca număr de căutări pe google, l-am depăşit până şi pe preşedintele Traian Băsescu.

Media online a avut, de asemenea, un impact major asupra ariei de promovare a campaniei mele prezidenţiale online. Unele articole sau materiale despre candidatura mea de pe www.realitatea.net , www.hotnews.ro , www.ziare.com, Evenimentul zilei sau Voxpublica au ajuns printre cele mai citite şi comentate, iar filmarea în care mi-am prezentat cele 10 angajamente luate în campanie a devenit cea mai vizionată dintre materialele postate pentru turul I al alegerilor prezidenţiale pe www.alegeri.tv cu peste 10.000 de vizionări.

Cred că am demonstrat împreună cu echipa mea că există încă speranţă de schimbare în România şi de construcţie a unei alternative politice la actuala clasă politică. Că sunt mulţi tineri receptivi în a susţine o alternativă serioasă şi credibilă. De asemenea, că încă sunt oameni care pentru o idee nobilă sunt dispuşi să facă eforturi enorme şi să se angajeze total într-un astfel de demers.

Calitatea campaniei online a fost remarcată şi de presa internaţională şi reprezintă o importantă premisă pentru construcţia politică a Partidului Verde în viitor.

PS: vă invit să semnaţi şi să promovaţi online petiţia privind Roşia Montana grav ameninţată de dorinţa guvernului Boc de a susţine explotarea minieră pe baza de cianuri a firmei Gold Corporation!

Remus Cernea

Preşedinte Executiv al Partidului Verde

remuscernea.ro@gmail.com

www.remuscernea.ro

Remus Cernea este optimistul de serviciu. Când spun “Remus Cernea” mă gândesc la tânărul de aproximativ 35 de ani, bine informat, citit, cultivat, raţional, cu studii superioare, fan al muzicii rock sau al curentelor underground, rebelul care refuză comercialul şi mainstream-ul, voluntar în societatea civilă şi activ în ong-uri care protestează în stradă împotriva abuzurilor de orice fel venite din partea statului. “Cetăţeanul Remus Cernea” îşi cunoaşte drepturile şi ştie cât de nedrepte sunt legile statului vizavi de libertăţile indivizilor. Este interesat de agenda politică, dar scârbit de ultimii 20 de ani de infantilism politic.

Mircea Badea este un non-conformist[...] Remus Cernea este un non-conformist de cu totul alt tip[...] CITEŞTE CONTINUAREA!

Vezi fotografiile şi continuarea articolului!

Vezi fotografii şi citeşte continuarea!