În aceste zile, un scandal uriaş a izbucnit în Spania, dar el s-a răspândit rapid pe întreaga planetă şi a generat reacţii ample şi virulente, pe deplin îndreptăţite. Regele Spaniei, Juan Carlos, un şef de stat respectat şi cu o presă bună, până recent, s-a rănit la vânătoare de elefanţi în Botswana. E regretabil, desigur, că regele Spaniei are acum de îndurat o perioadă de spitalizare şi îi dorim o recuperare rapidă. Dar faptul că regele s-a dus acolo pentru a împuşca elefanţi a ultragiat opinia publică. E scandalos şi ruşinos pentru această ţară membră a Uniunii Europene că şeful ei de stat, care ar trebui să fie un reper de probitate, are astfel de preocupări şi găseşte o plăcere în actele de cruzime comise faţă de animale sălbatice.

Regele Juan Carlos al Spaniei la vânătoare de elefanţi în Africa

O fotografie cu Juan Carlos stând cu arma în mână lângă un elefant împuşcat amplifică şocul. Sinistru e că acea fotografie nu a fost făcută acum, cu prilejul Safari-ului regal de săptămâna trecută, ci în 2005. Aşadar, Regele Juan Carlos mai participase şi în trecut la astfel de „activităţi”.

Pentru familia regală spaniolă nu e singurul incident armat grav care s-a petrecut recent. Acum cca o săptămână, nepotul regelui, în vârstă de numai 13 ani s-a împuşcat singur în picior. Este ilegal ca un copil de această vârstă să folosească o armă şi e încă neclar cum de a ajus în posesia ei.

Mai grav este că regele Juan Carlos însuşi, în martie 1956, pe când avea doar 18 ani, a folosit o armă din care a plecat accidental glonţul care l-a ucis pe fratele său, prinţul Alfonso, în vârstă de numai 14 ani. Acel incident l-a marcat profund pe Juan Carlos, dar iată că nu suficient de mult pentru a-l ţine departe de mânuirea armelor.

Prinţul Alfonso al Spaniei, împuşcat mortal, pe 29 martie 1956, la vârsta de 14 ani cu un pistol ţinut îi mâini de Juan Carlos, pe atunci în vârstă de 18 ani

Juan Carlos a devenit un vânător faimos. În 2004 a participat şi la măcelul mistreţilor organizat la Balc de Ion Ţiriac. Regele Spaniei a ucis în România inclusiv o femelă de urs gestantă. Nu-i aşa?… Voluptatea de a ucide un animal care fuge îngrozit nu se-mpiedică de ciotul unor „considerente morale naive”…

Vânătoarea “tradiţională” de la Balc (Foto Florin Ciucaş)

Oricum, masacrul mistreţilor care se petrece în fiecare an la Balc este abominabil şi ar trebui interzis, dar acesta este un subiect distinct despre care voi scrie mai pe larg cu alt prilej. În România, Juan Carlos nu s-a limitat la mistreţi…

Protest al organizaţiei Vier Pfoten faţă de vânătoarea de la Balc din 2012

I s-a oferit regelui ocazia să ucidă şi câţiva urşi din Carpaţi, iar Juan Carlos nu a ratat-o… Nouă dintre ei şi-au pierdut viaţa ca ţinte fără scăpare ale vânătorului spaniol. Nu ştim dacă s-a şi fotografiat cu trofeele din România. Deocamdată, pe net, îl găsim pe vânător lângă victimele sale din Africa. Pe site-urile care promovează turismul vânătoresc, numele lui Juan Carlos este menţionat ca argument în plus pentru a veni la ucis de animale în Transilvania…

Reclamă la vânătoare în Transilvania, cu numele regelui Juan Carlos la loc de cinste

Aventurile vânătoreşti ale regelui s-au petrecut, în mod paradoxal, în timp ce era preşedinte de onoare al renumitei organizaţii pentru protecţia animalelor World Wild Fund, filiala din Spania. În ultimele două zile, peste 45.000 de oameni au semnat o petiţie prin care i se cere regelui să demisioneze din această poziţie. Preşedintele WWF Spania i-a adresat o scrisoare în care îi cere o întrevedere acestuia, cât de repede se va putea, pentru a discuta despre statutul regelui în organizaţie, date fiind informaţiile recent apărute despre vânătoarea de elefanţi. În scrisoare este menţionat faptul că numeroşi finanţatori, membri şi susţinători ai organizaţiei solicită o decizie în această privinţă. Este evident că rămânerea regelui Juan Carlos în poziţia de preşedinte de onoare al WWF Spania ar afecta grav credibilitatea organizaţiei.

Regele Juan Carlos fotografiindu-se cu bivoli ucişi la vânătoare în Africa

Personal, anticipez că Juan Carlos, atât timp cât va mai fi rege, nu va mai utiliza niciodată o armă de vânătoare, ca urmare a scandalului iscat acum. Dar lucrurile nu trebuie să se oprească la cazul particular al regelui, indiferent cum va evolua situaţia. E nevoie ca presiunea civică actuală să ducă la schimbări de substanţă în ce priveşte cruzimea şi relele tratamente la care sunt supuse animalele sălbatice de către unii semeni de-ai noştri.

Regele Juan Carlos la vânătoare

Nu mai poate fi permis, de acum încolo, cel puţin nu în Europa civilizată, ca liderii politici sau magnaţii să participe la astfel de acte barbare de vânătoare precum Safari-ul lui Juan Carlos sau măcelul anual de la Balc al lui Ion Ţiriac, fără a exista consecinţe severe asupra carierei lor politice sau a afacerilor pe care le administrează.

Marile partide din Spania s-au abţinut deocamdată de la declaraţii oficiale pe acest subiect. Totuşi, Tomas Gomez, liderul socialiştilor din Madrid i-a cerut regelui să aleagă între datoria faţă de responsabilităţile publice şi obligaţiile care îi revin ca şef de stat, şi abdicare, fapt care i-ar permite să se bucure de un alt stil de viaţă.

Presa rusă a scris că, în 2006, Juan Carlos ar fi împuşcat un urs jucăuş, care a activat la un circ înainte de a fi repus în libertate, pe nume Mitrofan, urs care în prealabil ar fi fost ademenit cu miere amestecată cu votka pentru a i se da apoi drumul pe câmp ca să satisfacă dorinţa de sânge a regelui…

Mă gândesc însă că e posibil ca unii să nu realizeze imediat culpa majoră a şefului statului spaniol… „În fond, vânătoarea e o activitate tradiţională şi specifică familiilor nobiliare sau regale de secole, s-ar putea spune… oamenii au vânat din cele mai vechi timpuri. E normal să o facă şi azi… Care e problema?”

Ei bine, problema regelui constă în următoarele…

Savanţi şi conservaţionişti din întreaga lume fac eforturi uriaşe pentru a salva speciile de animale şi diversitatea naturală de la distrugerile provocate de vânătoare, de reducerea accelerată a habitatelor, de poluare sau alţi factori. Cu toate aceste eforturi, multe specii dispar sau numărul indivizilor se reduce constant. Printre aceste specii se numără leii, tigrii, elefanţii, delfinii, balenele, diverse specii de maimuţe şamd. E nevoie de o intensificare a eforturilor pentru a proteja şi salva speciile ameninţate. Conştientizarea acestor probleme şi eforturile făcute pentru protejarea animalelor separă oamenii civilizaţi şi empatici cu animalele de persoanele care pentru un profit oarecare sau pentru satisfacerea unor plăceri extrem de discutabile sunt dispuse la fapte care duc la distrugeri masive asupra naturii şi habitatelor şi la masacrarea speciilor ameninţate cu dispariţia.

Zoologul Martin Hughes-Games alături de un pui de elefant care a arămas orfan

În plus, e o mare diferenţă între ceea ce făceau strămoşii noştri care vânau pentru a se hrăni sau, în anumite cazuri, pentru a se apăra de ameninţarea unor prădători, şi vânătoarea făcută din plăcerea de a ucide un animal sălbatic, plăcere care îi animă pe unii semeni ai noştri precum regele Juan Carlos.

Nu în cele din urmă, insensibilitatea faţă de suferinţa şi moartea produsă unui animal într-un astfel de mod ridică mari semne de întrebare cu privire la calitatea umană a persoanei respective.

Cei care se ocupă cu protejarea speciilor ameninţate se numără, în opinia mea, printre cele mai nobile fiinţe umane. Unii au avut de înfruntat dificultăţi uriaşe şi chiar au plătit cu viaţa efortul lor. Exemplul lui Dian Fossey este unul care ne tulbură, întristează şi impresionează. După cum se ştie ea a fost ucisă în 1985 în Rwanda, în timp ce lupta pentru protejarea gorilei montane, specie ajunsă la un grad critic de ameninţare cu dispariţia, în acest moment existând mai puţin de 800 de exemplare pe planetă.

Trailer-ul excepţionalului film “Gorillas In The Mist”, câştigător al Globului de Aur şi nominalizat la 5 premii Oscar, cu Sigourney Weaver în rolul naturalistei Dian Fossey

Astăzi, nobleţea se redefineşte… Regele care pleacă în Africa la vânătoare de elefanţi ar fi fost poate privit ca un fel de erou acum 3-4 secole… Acum el devine barbarul inuman, iar plăcerile sale sângeroase reprezintă un vestigiu ruşinos al unui trecut caduc. Distracţia de a împuşca animale lipsite de apărare nu mai are nici o urmă de eroism sau de nobleţe, în înţelesul lor modern. E doar laşitate şi satisfacţie morbidă de a lua viaţa unei fiinţe care ar trebui să trezească în noi curiozitate, preocupare pentru protecţie, compasiune şi grijă…

După cum se ştie, elefanţii sunt printre puţinele specii atât de inteligente încât să se recunoască în oglindă… Doar oamenii, cimpanzeii, gorilele, urangutanii, delfinii, orcile şi o specie de ciori mai au această abilitate care denotă un nivel ridicat de inteligenţă şi care reprezintă o bază pentru comportamente complexe precum empatie, altruism şi interacţiuni sociale dezvoltate cu alţi indivizi.

Testul oglinzii a fost imaginat pentru prima dată de către Charles Darwin care l-a experimentat la o grădina zoologică, punând o oglindă în faţa unui urangutan şi studiind reacţiile acestuia. Relevanţa ştiinţifică a testului oglinzii a crescut o dată cu studiile aprofundate făcute după 1970 de către savantul american Gordon G. Gallup în privinţa conştiinţei de sine a animalelor. Sunt de părere că animalele inteligente trebuie să capete un regim special de protecţie, interzicându-se orice fel de agresiune a oamenilor asupra acestor specii. Desigur, cu excepţia unor situaţii de legitimă apărare. Sunt tot mai multe voci care cer, spre exemplu, chiar recunoaşterea unui statut special, de persoane non-umane, pentru delfini, graţie inteligenţei lor deosebite.

Oricum, rămâne întrebarea: de ce să ucizi? Răspunsul „pentru că îmi face plăcere” nu mai poate fi acceptat azi. Iar când un lider politic european dă, prin faptele sale, un astfel de răspuns, se descalifică iremediabil. E echivalentul picării unui examen moral esenţial pentru societatea noastră, al unui metaforic test al oglinzii aplicat caracterului unora precum Juan Carlos sau Ion Ţiriac, care reflectă o imagine respingătoare.

Iată imagini şocante cu elefanţi ucişi de vânători în Africa…

Elefanţii folosesc unelte şi îşi transferă unii altora cunoştinţele în utilizarea acestora de la o generaţie la alta. Studii recente arată că au abilitatea conceptuală de a înţelege moartea unui semen. Dispariţia unui camarad le produce întristare vizibilă elefanţilor manifestată prin comportamente care demonstrează o capacitate evoluată de a realiza şi regreta acest lucru. Spre exemplu, s-a observat că, atunci când trec pe lângă un loc unde a murit un alt elefant, se opresc şi rămân nemişcaţi minute întregi…

Din cauza vânătorii pentru colţii de fildeş, în ultimele decenii, s-a răspândit o mutaţie genetică rară acum un secol printre elefanţi care face însă ca acum aproximativ 30% dintre ei să aibă colţii foarte mici sau să nu îi mai aibă deloc. Cum aceşti colţi sunt necesari pentru hrănire şi pentru anumite comportamente sociale este ameninţat însuşi modul de viaţă al elefanţilor în sălbăticie. Numărul elefanţilor este în scădere rapidă. În secolul XX a scăzut de 10-20 ori. În Ciad, spre exemplu, de la 300.000 în 1970, acum mai sunt doar cca 10.000. În Congo, au mai rămas 348 în anul 2006 de la un număr de aproape 10 ori mai mare în urmă cu 5 decenii. E adevărat că în Botswana mai trăiesc cca 150.000 de elefanţi. Dar permanenta restrângere a habitatelor, braconajul, schimbările climatice şi alţi factori nefavorabili anunţă un viitor nesigur pentru această specie.

O excepţională piesă cu versuri răvăşitoare a trupei MEGADETH – Countdown to Extinction – care vorbeşte despre exterminarea accelerată a speciilor, melodia fiind însoţită de imagini sugestive despre uciderea animalelor

Totuşi, există şi motive de speranţă în privinţa felului în care ne raportăm la animale… Mentalităţile se schimbă treptat şi se iau şi măsuri politice care reflectă acest lucru. Spre exemplu, Parlamentul regiunii autonome Catalane din Spania a decis în 2010 interzicerea luptelor cu tauri. Măsura a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012. În 1991, o altă regiune autonomă spaniolă – Insulele Canare – a interzis, la rândul ei, acest tip de tradiţie violentă. Valul de reacţii generat de incidentul recent cu Juan Carlos ar putea aduce şi alte măsuri sau modificări legislative importante care să dea o şansă în plus protejării speciilor ameninţate şi eliminării cruzimii şi relelor tratamente aplicate animalelor.

PS 1: acest articol nu pune în discuţie regalitatea ca instituţie şi nici nu deschide o polemică pe tema republică vs. monarhie. Dacă persoana în cauză, într-un astfel de scandal ar fi fost, să spunem, un ipotetic preşedinte al Spaniei, aş fi scris un editorial în acelaşi spirit.

PS 2: am găsit şi critici care se referă la faptul că regele ar fi cheltuit 57.850 USD cu prilejul vânătorii de elefanţi din Botswana, în timp ce foarte mulţi spanioli sunt confruntaţi cu criza economică. Este o critică legitimă în felul ei, dar irelevantă pentru tema de fond a editorialului meu. O perioadă de avânt economic şi prosperitate nu ar fi justificat comportamentul regelui… Aşadar nu suma cheltuită de rege reprezintă culpa principală, dar, desigur că o agravează, însă într-o privinţă marginală din punctul meu de vedere.

PS 3: în ultima lună şi jumătate nu am mai găsit răgazul de a scrie pe Vox Publica din cauza unei agende politice extrem de aglomerate. Voi reveni cu detalii despre ultimele evoluţii politice care privesc partidul din care fac parte şi despre implicaţiile acestora în editoriale viitoare.

PS 4: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Zeci de mii de oameni au murit, 90% din centrul istoric a fost distrus, un patrimoniu arhitectural şi cultural inestimabil fiind pierdut. Este una dintre cele mai adânci traume ale celui de-al doilea război mondial în Europa, fiind ridicate semne de întrebare serioase de către istorici şi alţi comentatori cu privire la modul în care s-a procedat de către aliaţi, în acest caz.

Dresda la 1900

Capitala Saxoniei era unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa. Renumit pentru palatele, catedralele, podurile, muzeele, parcurile şi clădirile minunate şi pentru comorile culturale fabuloase pe care le deţinea, a fost supranumit “Florenţa de pe Elba” (Elbflorenz) pe la 1800 de către iluministul german Johann Gottfried Herder, prietenul lui Goethe.

În 1736, Johann Sebastian Bach a inaugurat orga catedralei lutherane Frauenkirche, instrument realizat de celebrul constructor de orgi Gottfried Silbermann, considerat, datorită măiestriei sale fără egal, un corespondent în domeniu, al constructorului de viori Stradivarius. În sec al XIX-lea, mari muzicieni precum Robert Shumann sau Richard Wagner au locuit în Dresda amplificând prestigiul oraşului. Opera “Rienzi”, primul succes al acestuia din urmă, a avut spectacolul de debut în oraşul de pe Elba, pe 20 octombrie 1842.

Ruinele catedralei lutherane Frauenkirche din Dresda

Dresda era lipsită de apărare antiaeriană. S-a crezut că oraşul va fi cruţat de bombardamente, dat fiind faptul că era în estul Germaniei, unde anglo-americanii nu prea loviseră. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în Florenţa de pe Elba. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Imagini filmate în Dresda înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939

În februarie 1945, oraşul era plin de refugiaţii care veneau dinspre est. Armata Roşie intrase deja pe teritoriu german, iar frontul se apropiase la cca 100 de kilometri de capitala Saxoniei.

Au mai existat, înainte de februarie 1945, bombardamente sporadice, de intensitate mică, asupra Dresdei, întâmpinate de focul unei antiaeriene slabe. Victimele au fost puţine iar distrugerile cvasi-neglijabile. Bombardamentele masive ocoliseră oraşul pe întreg parcursul războiului.

Coperta excepţionalei cărţi a istoricului britanic Frederick Taylor despre tragedia oraşului Dresda

Treptat, bateriile de tunuri antiaeriene fuseseră mutate din Dresda spre alte locuri considerate mai expuse riscului sau importanță strategică. Istoricul britanic Frederick Taylor relatează într-un mod impresionant cum adolescenţii de 15-16 ani din Dresda care deserveau iniţial aceste tunuri de 88 mm au fost transferaţi departe de oraş, o dată cu bateriile antiaeriene, să moară în diferite locuri înfruntând tinerii de 18-19 ani din avioanele americane şi britanice.

În cursul zilei de 13 februarie 1945, primul val de bombardiere ar fi trebuit să fie pe timp de zi, cel american. Prognoza meteo nefavorabilă a amânat atacul. Prognoza indica însă un cer senin pentru Dresda abia în cursul serii. Obiceiul era ca americanii să bombardeze ziua, iar britanicii noaptea.

Filmul Dresden (Dresda) din 2005 prezintă într-un mod emoţionant tragedia prin care a trecut oraşul - pelicula a obţinut Premiul Televiziunii Germane pentru cea mai bună mini serie din 2005

Avioanele Luftwaffe au şocat opinia publică internaţională prin ferocitatea bombardamentelor de la Guernica (în 26 aprilie 1937, timpul războiului civil din Spania), Varşovia (25 septembrie 1939, în timpul invadării Poloniei), Rotterdam (14 mai 1940, în timpul invadării Olandei), sau când au distrus oraşul britanic Coventry (în 14 noiembrie 1940). Războiul a dus treptat la pierderea supremaţiei aeriene germane, astfel că în anii 1944-45, aviaţia militară a Reich-ului era net surclasată numeric, în ciuda unor performanţe superioare ale ultimelor modele de avioane de vânătoare.

Valul masiv de bombardiere britanice era pregătit. Flotila de avioane a efectuat un zbor înşelător deasupra teritoriului inamic, virând târziu asupra ţintei finale, Dresda, astfel încât germanii nu au ştiut care va fi ţinta reală a acestora… Fără a întâmpina o ripostă antiaeriană, piloţii britanici s-au putut concentra mai uşor pe identificarea ţintelor şi lansarea mai precisă a bombelor. Avioanele de vânătoare nocturnă germane care au intervenit au făcut-o târziu şi în număr mic, de doar 10. Au avut de înfruntat valuri de sute de avioane britanice.

O scurtă secvenţă din filmul “Dresden” care oferă o sugestie despre infernul îndurat de locuitorii Dresdei în timpul acelui bombardament

Alarma s-a dat foarte târziu în Dresda, oraşul fiind luat complet prin surprindere. În jurul orei 22.00, când în oraș s-au auzit sirenele și s-a difuzat avertismentul prin difuzoare, ziarele pentru a doua zi fuseseră deja tipărite şi aşteptau să fie distribuite, titlurile şi articolele lor făcând comparaţia dintre femeile greu încercate ale oraşului Köln, intens bombardat, şi cele din Dresda, ferite până atunci de bombardamente. La ora 22.14 au fost lansate primele bombe asupra orașului…

Buncărele şi adăposturile antiaeriene pentru populaţie aproape că lipseau în Dresda sau nu erau suficient de rezistente. Oamenilor le rămâneau subsolurile blocurilor şi clădirilor. Dar acestea, după cum s-a dovedit, au fost capcane ale morţii pentru mulţi dintre cetăţenii Dresdei care au murit axfixiaţi în subsoluri întrucât furtuna de foc declanşată în oraş i-a împiedicat să mai iasă de acolo.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare care ele au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa numita “furtună de foc” care a transformat oraşul într-o imensă torţă.

Iată şi o filmare din timpul celui de-a doilea val al bombardamentului în care se văd deja efectele devastatoare ale furtunii de foc asupra Dresdei, generate de primele bombardiere care atacaseră cu cca 3 ore înainte…

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, urmând ca apoi, cele incendiare să aprindă focuri care să se extindă treptat şi, favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile fără ferestre, să se unească unele cu altele generând furtuna de foc. Aceasta generează un vânt deosebit de puternic care îi absoarbe pe oameni. Oxigenul dispare rapid, aerul devenind irespirabil.

Britanicii au produs o astfel de furtună de foc atunci când au distrus oraşul Hamburg prin bombardamentul din iulie 1943. În Dresda, în februarie 1945 a fost obţinută o sinistră furtună de foc “perfectă”. Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1000 de grade Celsius. Chiar şi piloţii au simţit căldura uriaşă care se ridica deasupra oraşului, la câteva mii de metri fiind deasupra.

Unii au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit acolo fierţi, adesea până la calcinarea completă. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă… Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces pe străzile devenite de nerecunoscut şi greu de traversat.

Morman de cadavre strânse pentru incinerare după bombardamentul din 13-15 februarie 1945 asupra Dresdei

A doua zi au venit sutele de avioane americane care au amplificat, la rândul lor distrugerile. Bombardamentele au continuat în valuri, utimul şi cel mai puţin “eficient” având loc în dimineaţa zilei de 15 februarie. Avioanele americane, la ultimul lor atac, din cauza vremii înnorate, în mare parte au ratat Dresda… Doar câteva bombe au atins oraşul. Unele dintre avioane au depăşit ţinta şi au ajuns deasupra Pragăi… Crezând că aceea este ţinta au lansat bombele asupra capitalei Cehoslovaciei, aflate încă sub control nazist în acel moment.

Estimările asupra pierderilor de vieţi omeneşti din timpul bombardamentelor asupra Dresdei variază foarte mult. Cele întocmite de istorici recunoscuţi pentru probitate vorbesc de o cifră între 25.000 – 40.000 de morţi. Dincolo de cifre, rămâne tragedia fiecărei victime şi experienţa terifiantă încercată de toţi cei care au trăit acel bombardament. E imposibil de cuprins empatic valul de groază, durere şi moarte care a măturat atunci Dresda.

Ruinele Dresdei

Justificările publice ale aliaţilor pentru bombardamentul asupra Dresdei au fost de ordin militar. S-a spus că Dresda era un centru de comunicaţii important pentru germani în acea fază a războiului. Prin gara din oraş treceau zilnic trenuri cu trupe, muniţie şi provizii necesare confruntării din est cu ruşii care ajunseseră la doar 100 de km. Facilităţile industriale din Dresda fuseseră convertite la efortul de război. Spre exemplu, fabrica de ţigări producea gloanţe, uzinele Zeiss-Ikon produceau componente de mare precizie pentru submarine şi nu numai, multe alte ateliere participând, de asemenea la efortul de război al Wermachtului.

Erau folosiţi şi muncitori sclavi, inclusiv evrei. Comunitatea evreiască din oraş a fost decimată, cei mai mulţi fiind trimişi cu trenurile pentru care au fost siliți să își cumpere bilete din gară doar pentru “dus”, şi ucişi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Printre puținii evrei din Dresda care au supraviețuit Holocaustului se numără cei din familii mixte, precum profesorul de literatură Victor Klemperer, sau unii dintre cei care au lucrat ca sclavi în fabricile și atelierele germane.

Dincolo de aceste raţiuni, rămâne însă tragedie umană de nedescris şi de necuprins cu mintea decât într-o măsură limitată. Cărţile, filmele şi documentarele ne ajută să înţelegem mai bine acest moment istoric de un dramatism copleşitor. Totul este să reflectăm atent asupra celor întâmplate şi să prelungim reflecţia în acţiune care să reducă pe viitor riscul unor izbucniri de violenţă care să răpească vieţi şi să strivească demnitatea umană şi valorile civilizaţiei.

Filosoful britanic Anthony Grayling, în excepţionala carte “Among The Dead Cities” pune în discuţie moralitatea bombardamentelor concentrate asupra zonelor civile din oraşele distruse în cel de-al doilea război mondial de către aliaţi în Germania şi Japonia. Simplul fapt că purtau un război just nu reprezintă un temei suficient pentru pentru aliaţi de a comite bombardamente deliberate şi disproporţionate asupra zonelor civile. Anthony Grayling vorbeşte despre crime morale (moral crimes) comise de aliaţi în cel de-al doilea război mondial împotriva civililor din ţările inamice.

A condamna atrocităţile naziştilor – conflagraţia mondială declanşată de ei, Holocaustul, represiunile SS, genocidul extins asupra popoarelor cucerite în estul Europei, crimele de război – reprezintă o datorie morală a oricărui cetăţean democrat şi civilizat. Regimul nazist a comis orori care ne cutremură şi pe care trebuie să e privim în faţă pentru a ne înţelege istoria şi a nu le mai repeta. În acelaşi timp, conştiinţa noastră etică trebuie să cuprindă şi evenimentele care reprezintă o culpă morală uriaşă a unor înalţi decidenţi aliaţi care au hotărât acţiuni care ne răvăşesc şi astăzi şi pe care nu le putem cauţiona prin tăcere sau minimalizare. Trebuie să ne privim istoria în faţă! Oricum, singura alternativă viabilă la dictatură, războaie şi orori rămâne democraţia şi societatea deschisă. Democraţiile nu fac războaie între ele…

Impresionantă este şi perspectiva pe care ne-o oferă asupra evenimentelor scriitorul american Kurt Vonnegut care, în februarie 1945, era prizonier de război în Dresda. Romanul său “Abatorul cinci”, considerat printre cele mai bune 100 de romane americane din secolul al XX-lea, relatează experienţa extremă pe care a încercat-o autorul în timpul bombardamentului şi după şi descrie peisajul selenar pe care i l-a înfăţişat Dresda distrusă…

Catedrala lutherană FRAUENKIRCHE din Dresda în anul 1880

Catedrala lutherană Frauenkirche a rezistat în mod uimitor bombardamentului până în 15 februarie dimineaţa. Cumva, bombele nu au reuşit să o distrugă, ricoşând probabil de pe cupola acesteia. Însă, din cauza căldurii care a depăşit în timpul furtunii de foc 1000 de grade Celsius, pilonii de susţinere ai catedralei şi mortarul acesteia au slăbit şi nu au mai putut suporta greutatea cupolei.

Catedrala a colapsat în dimineaţa zilei de 15 februarie 1945. Fusese pentru peste 200 de ani unul dintre reperele de prim ordin frumosului oraş. Timp de 5 decenii ruinele ei au rămas un simbol al războiului şi al distrugerilor pe care le avem de suportat dacă lăsăm să se dezlănţuie demonii acestuia. Mai multă înţelepciune am deprins cu greu, cu uriaşe sacrificii.

Un documentar excepţional realizat despre tragedia Dresdei putei urmări, în şase episoade, începând cu cel de mai sus…

Modernitatea nu a calmat însă bestia ascunsă în noi, ci i-a pus în mâini unelte tot mai eficace pentru a devasta, supune şi ucide. Tiraniile şi ideologiile extremiste o stimulează şi o pun în acţiune când reuşesc să se impună. Regimurile totalitare din secolul al XX-lea au reprezentat o culme a barbariei tehnologizate, construind o industrie a morţii şi terorii şi aducându-şi cetăţenii şi omenirea în faţa unora dintre cele mai cumplite orori pe care le-a cunoscut. Achiziţiile etice pe care le avem astăzi sunt în continuare fragile. Crizele sângeroase ale istoriei pot răbufni, practic, oricând. Pentru a le opri, amâna sau atenua este nevoie de un efort politic, civic, educaţional, cultural şi diplomatic permanent. Suntem contemporani cu tragedii umane revoltătoare provocate de semeni ai noştri. Războaiele, conflictele şi tensiunile sunt la ordinea zilei în jurnalele de ştiri. Pledoaria pentru pace rămâne mereu actuală. Nimic nu garantează un viitor global paşnic sau lipsit de noi traume istorice majore. Riscurile unor noi orori pe scară largă se menţin la o cotă ridicată…

Catedrala Frauenkirche a fost reconstruită după 1989 şi reinaugurată în 2005, printr-un efort extraordinar pornit printr-o iniţiativă a unui grup condus de muzicianul Ludwig Güttler. Printre susţinătorii deosebit de activi ai proiectului s-a numărat şi laureatul premiului Nobel pentru medicină din 1999, Günter Blobel care şi-a donat cei aproximativ 1 milion USD primiţi. Acesta s-a născut în Germania şi a trecut prin Dresda în ianuarie 1945, la vârsta de 8 ani, refugiindu-se din faţa trupelor ruseşti care avansau în teritoriul german. Atunci a văzut catedrala Frauenkirche. Gűnter Blobel a lucrat, în primii ani ani carierei sale, sub tutela lui George Emil Palade, laureatul de origine română al premiului Nobel pentru Medicină din 1974.

Săptămâna trecută au avut loc manifestări de comemorare emoţionante în Dresda, ca în fiecare an. Multe mii de oameni au făcut un lanţ uman pentru a stopa un marş al extremei drepte care umbreşte manifestările comemorative printr-un mesaj revanşard şi care cultivă ura.

Adagio – interpretată la orgă de Xaver Varnus

Cumplita tragedie a Dresdei este totodată asociată unei compoziţii muzicale extraordinare… Celebra piesă Adagio atribuită, în mod eronat, compozitorului Tomaso Albinoni a fost, de fapt, compusă după cel de-al doilea război mondial în împrejurări determinate de marea conflagraţie.

Biblioteca din Dresda era una dintre cele mai mari din Europa. În timpul trăzboiului şi-a transferat o mare parte a manuscriselor în 18 castele şi diferite alte locuri de depozitare pentru a le proteja, astfel că cea mai mare parte a comorilor deţinute de aceasta a supravieţuit. Dar au fost pierdute, totuşi, aproximativ 200.000 de manuscrise şi publicaţii, incluzând aici şi manuscrise muzicale unice, precum o mare parte din opera nepublicată a lui Tomaso Albinoni (8 iunie 1671 – 17 ianuarie 1751), îndeosebi din ultima perioadă de creativitate a acestuia.

Sarah Brightman interpretează piesa “Anytime Anywhere” care are ca temă muzicală Adagio

Un muzicolog şi compozitor italian, pe nume Remo Giazotto, care a şi scris o monografie Albinoni şi care a fost directorul programelor de muzică de cameră al postului RAI, a cerut şi primit de la Biblioteca din Dresda un fragment dintr-un manuscris cu un fragment dintr-o sonată a lui Tomaso Albinoni. Fragmentul de partitură nu conţinea, susţine Remo Giazotto, decât notele pentru partea de bass. Pe baza acestui fragment, Remo Giazotto a compus piesa Adagio pe care a înregistrat-o în 1958. Piesa s-a bucurat de un succes uriaş, fiind utilizată în multe filme şi fiind interpretată, în diferite versiuni, de către artişti faimoşi, de la Renaissance şi The Doors, la Yngwie Malmsteen şi Sarah Brightman.

The Doors au cântat piesa “Severed Garden” bazată tot pe tema muzicală din Adagio

Vă invit să ascultaţi Adagio în mai multe versiuni pe care vi le ofer aici. Dedic acestă extraordinară piesă şi acest articol celor care au murit la Dresda în bombardamentele din 13-15 februarie 1945 şi tuturor victimelor inocente ale războaielor din trecut, prezent şi viitor.

UP-date: am adăugat și o interpretare a piesei “Adagio” sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan, însoțită de imagini care vorbesc o dată în plus despre cât de fragil este totul…

PS: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Vineri, 26 august 2011, începând cu ora 13.00, va avea loc o acţiune de solidarizare cu Libia liberă în faţa ambasadei acestei ţări la Bucureşti din str. Aviator Zorileanu nr. 58

Despre scandaloasa şi ruşinoasa complicitate a României cu regimurile dictatoriale care s-au dedat la violente reprimări ale demonstranţilor pentru libertate în ţările arabe am mai scris aici.

Preşedintele Traian Băsescu şi ministrul de externe Theodor Baconschi s-au arătat prietenii loiali ai lui Muamar Ghaddafi din Libia, de Bashar Al- Assad din Siria şi de Hosni Mubarak din Egipt.

Muamar Ghaddafi şi prietenul său, Traian Băsescu

Masacrele oribile şi violenţa guvernelor acestor ţări împotriva cetăţenilor lor au generat reacţii de condamnare unanime în lumea democratică. Ţara care rămâne excepţia, spre ruşinea şi revolta partizanilor libertăţii şi democraţiei din ţara noastră.

Poate că anumite interese economice ar fi legitimat anumite relaţii cu regimurile dictatoriale din ţările arabe. Mulţi alţi lideri din ţări democratice au cultivat relaţiile cu regimuri precum cel al lui Ghaddafi. Culpa morală şi politică a administraţiei de la Bucureşti apare o dată cu lipsa de reacţie alături de comunitatea internaţională în condamnarea represiunii sângeroase la care au recurs aceste regimuri împotriva propriilor cetăţeni atunci când aceştia au ieşit în stradă pentru libertate şi reforme democratice.

Un documentar impresionant despre revoluţia din Libia şi răspunsul brutal al regimului Ghaddafi. În ciuda acestor evenimente, statul român tace, nu recunoaşte Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere menţinând relaţii diplomatice cu Libia chiar şi în aceste ultime zile…

Un stat membru al familiei democratice a Uniunii Europene şi al alianţei NATO trebuie să îşi asume şi rolul de exportator de democraţie. Cel puţin nu poate rămâne indiferent faţă de atrocităţile care au loc împotriva cetăţenilor oriunde s-ar întâmpla acestea în lume. Indiferenţa este echivalentă cu complicitatea şi reprezintă nu doar o gravă culpă morală, ci şi una politică.

Angajamentele noastre ca membri a UE şi NATO ar trebui să genereze un tip de comportament din care să rezulte ataşamentul nostru veritabil la valorile acestor structuri internaţionale. Nu putem fi democraţi cu jumătăţi de măsură. Nu putem fi şi cu NATO şi cu UE, dar în acelaşi timp şi cu Muamar Ghaddafi sau cu Bashar Al-Assad din Siria când acestora li s-a cerut răspicat demisia de către democraţiile reper.

Iată aici o declaraţie a purtătorului de cuvânt al NATO, Oana Lungescu

Conferinţa de presă a NATO, din 19 iulie 2011, despre ultimele evoluţii ale situaţiei din Libia, cu participarea Oanei Lungescu, purtător de cuvânt

Mişcarea Verzilor a reacţionat încă din 24 martie 2011 faţă de atitudinea descalificantă a preşedintelui Băsescu şi a diplomaţiei române în ce priveşte situaţia din Libia.

Am arătat în acel comunicat că “România a ratat şi cu ocazia intervenţiei motivate umanitar din Libia posibilitatea de se arăta fidelă principiilor democraţiei şi respectării drepturilor omului. Suveranitatea unui stat nu poate servi drept scut masacrării propriilor cetățeni. Atunci când un regim recurge la reprimarea sângeroasă a celor care cer reforme democratice, comunitatea internațională este îndreptățită să intervină.”

Rebelii din Libia au dedicat victoria lor demonstranţilor pentru libertate şi democraţie din Siria

De asemena că “Preşedintele României, Traian Băsescu, fără consultarea Parlamentului şi a societăţii civile, a obstrucţionat eforturile Franţei şi Marii Britanii de a construi un consens european în favoarea unei intervenţii necesare şi imediate. Cu cinism, Preşedintele Băsescu a anulat principiul de bază pe care s-a reîntemeiat societatea românească în 1989. România, într-o mai mare masură decât alte state europene a cunoscut opresiunea unui regim criminal şi personalizat. Era de datoria noastră ca națiune să reacționăm prin solidaritate cu poporul libian şi cu statele care au promovat intervenţia comunităţii internaţionale.”

Vă ofer, mai jos, un excelent apel scris de profesorul Adrian Niculescu, de la SNSPA, text publicat într-o versiune restrânsă, în revista Observator Cultural

A II-a scrisoare deschisă către ministrul de externe al României

Domnule Baconschi – tot Libia!

De peste șase luni, în Libia, se dă o exemplară bătălie, pe viață și pe moarte, pentru libertate și dreptate, care înalță spiritul uman. Este o lecție pentru umanitate, un caz-limită în istorie, în lupta cu tirania. Chiar și ca teolog, ar fi trebuit s-o înțelegeți. N-a fost așa… La ora cînd Vă scriu aceste rînduri, duminică noaptea, 21 spre 22 august, cu ochii pe France 24 TV și pe Euronews, luptătorii libieni pentru Libertate au pătruns deja în Tripoli. Cartierul Tajoura (răsculat din primele zile ale revoltei, fusese bombardat, cu aviația, în februarie, să se învețe minte!) si altele sînt, acum, eliberate, rînd pe rînd. Populația se revarsă pe străzi, ca în Bucureștiul din alt 21-22, dar decembrie, 1989. In treacăt fie spus, alte coincidențe: revolta lor s-a aprins de la Benghazi (sociologic, Timișoara situației), tot într-o zi de 15, dar februarie, nu decembrie, si nu de la un pastor, ci de la un avocat apărător al drepturilor omului, Tabril, și el, ca si Tokes, arestat – iar regimul lor a durat exact cît comunismul la noi: 42 de ani… Se dau lupte eroice. Purtătoarea de cuvînt NATO (Oana Lungescu!) a anunțat, cu puțin timp în urmă, că regimul Ghaddafi se prăbușește… Faptul că Ghaddafi face declarații psihopatice, mai rău decît Ceaușescu, că va rezista pînă la ultima picătură și că va învinge, chemînd întreg poporul libian să curețe Tripoli de bandiți și să-l apere de ”imperialiști” – asta e o altă problemă, sigur, conexă. Orice asemănare cu Revoluția noastră din Decembrie (cu diferența că momentul 20-22 decembrie, Timișoara – oraș liber, s-a dilatat, la Beghazi, șase luni..) este, riguros, ne-întîmplătoare! Mutatis-mutandis, Revoluția Română din 1989 este, vizibil, cea mai apropiată comparație posibilă. Dar nici modelul Hitler nu-i departe… Ceea ce se petrece, acum, în Libia sare, clar, din orice tipar cunoscut (prezentatoare TV cu pistol în emisiune, etc)!

De azi dimineța, veritabila armată Brancaleone a insurgenților (titlul unui film celebru, o oaste improvizată din orice, afară de militari…), compusă, ca la 1848, sau ca-n Expediția celor o mie, a lui Garibaldi, din studenți, profesori, zugravi, medici, frizeri, avocați, instalatori, ingineri, tîmplari, etc., dar prevalent intelectuali, transportați în șiruri de autoturisme delabrate și de camionete papuc, armati doar cu mitraliere, în blugi și tricouri, fără uniforme, dar cu o doză inverosimilă de curaj și entuziasm, ”o gașcă mare de golani ce-a răsturnat sclavia”, vorba cîntecului din Piața Universității, a înaintat circa 50 de Km, cucerind, în drumul său, o mare bază militară, o rafinărie vitală, eliberînd o închisoare, etc…

Vineri, în drum spre RFI, pe aceeași stradă Zorileanu, am vazut încă în funcție, cu stegurile verzi in vînt, ambasada (pardon, biroul popular!) regimului criminal Ghaddafi. Este o rușine, domnule ministru, o rusine mare pe obrazul României! Cred că este clar, și pentru Dvs și pentru dl. președinte Băsescu, care Vă comandă, că ceea ce ați făcut Dvs. echivalează cu complicitatea, de facto, cu Ghaddafi. Prin refuzul ruperii legăturilor diplomatice cu genocidara Jamahirie și prin ne-recunoașterea Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere, îi aveți amîndoi, într-un fel, pe patrioții libieni pe conștiință – deși, prin Apelul inițiat de mine (v. 22, on line, 20 martie 2011, înaintea întrunirii CSAT!), vreo 50 de personalități din societatea civilă, printre care dl Emil Constantinescu, Vă cereau exact acest simplu gest! Trimiterea obtorto collo a fregatei Ferdinand, la cererea NATO, după declarațiile penibile, din ajun, ale d.lui Băsescu, care ”se bucura” că nu trebuia să intervenim (ca și cum ar trebui să-ți ceară cineva să intervii, cînd vezi cum sînt striviți, sub șenile, oameni!), nu compensează, nicidecum. Este încă un clasic românesc: ilustrează perfect duplicitatea din zicala: și cu rușii și cu turcii! Participi la blocada unei țări, dar păstrezi relațiile cu aceasta… De altfel, nava s-a și întors, discret, pe 21 iulie. Minimă rezistență… Nici nu s-a schițat, măcar, banalul gest al prelungirii misiunii acesteia, în condițiile în care Franța, de ex., a votat, în quasi-unanimitate (minus comuniștii și cîțiva ecologiști), în Parlament, pe 12 iulie, reînnoirea întregii sale operațiuni în Libia. Noi doar am bifat o ”acțiune”…

În P. S.-ul (Observator Cultural, Nr. 319, din 2 iunie) primei mele Scrisori deschise către Dvs. apărute în Nr. 317, din 19 mai (Domnule Baconschi, faceți ca Sikorski – șeful diplomației poloneze ce, pe 11 mai, pe cînd pe Dvs. Vă preocupa milionul de voturi, s-a dus la Benghazi și a recunoscut CNT!), Vă promiteam că, în măsura în care vor apărea noi argumente în favoarea recunoșterii CNT, Vă voi ține la curent, tot din paginile Observatorului… În peste 80 de zile, faptele s-au acumulat nemăsurat. Totuși, în fața accelerării pe care o iau, în aceste ore, evenimentele (patibularul Saif al Islam, Nicușor-ul situației, a fost prins; insurgenții au liberat tot orașul, au ajuns și-n centrala Piață Verde, călcînd peste gigantografia megalomanică a lui Ghaddafi de pe caldarîm, vizibilă și din avion, lumea scandînd frenetic, în imagini unice, libertate! etc.) Vă economisesc lungul pomelnic pe care Vi-l preparasem. Voi spicui, doar, începînd cu 30 mai de cînd, practic, din biroul Dvs., ministrul de externe al Italiei, dl Franco Frattini, a zburat direct la Benghazi, capitala provizorie a insurgenților. Ce V-o fi spus?

La 3 iunie, China ia contact cu CNT, iar pe 22, îl va declara interlocutor important. Pe 4 iunie, ministrul de externe britanic, Hague vine și el la Benghazi. La 8 iunie este rîndul d.nei Jimenez, șefa diplomației spaniole, să ajungă acolo iar, pe 17, logic, Spania expulzează pe toți diplomații jamahiri. La 7 VI, fuge și ministrul muncii după ce, pe 1, fugise și cel al petrolului, Ghanem. Tot pe 7 VI, Rusia trimite la CNT un emisar, Mihail Dargelov (care spune: Ghaddafi și-a pierdut orice legitimitate cînd a tras primul glonț asupra poporului!), în vreme ce mărețul lider lansa un delirant mesaj radio că va muri ca martir. Pe 8 are loc Conferința NATO a ministrilor Apărării, pentru Libia. Ce-o fi gîndit d.l Oprea? Pe 9 VI, va urma prima vizită a unui șef de stat la Bengazi: senegalezul Wade. Tot pe 9, SUA anunță așteptata recunoștere a CNT (pe 3 VII, CNT va redeschide ambasada la Washington), și, idem, Australia. Italia va oferi 400 mil. euro CNT, Franța, 290, Turcia 200, cînd va și recunoște, oficial, CNT, pe 3 iulie. Emiratele vor recunoaște CNT pe 13 VI, reticenta Germanie, pe 14 VI (după ce, pe 8, d.na Merkel se lăsase convinsă de Obama, pe 23 VII va oferi CNT 100 mil. euro), ca și Canada. Mai grav e că, exact atunci, și Dvs. efectuați un turneu în zonă. V-ați dus în Tunisia, în Egipt, dar la Benghazi nici c-ați catadixit să puneți piciorul…

Pe 27 iunie, un eveniment major: este emis mandatul de arestare cu aducere, al Tribunalului Penal ONU, pentru Ghaddafi, fiul Saif si cumnatul al-Senussi, șeful Securității (coincidență, în paralel cu deschiderea la Phnom Penh, a procesului Kmerilor Roșii, tot în fața unei Curți Penale ONU, întrunite special pentru genocidul cambodgian. O dublă zi mare pentru Omenire!), vinovați de crime împotriva umanității (probele au fost strînse de către procurorul ONU, argentinianul Luis Moreno Ocampo). La București funcționează, deci, ambasada unui urmărit internațional… Bine jucat, domnilor Băsescu și Baconschi! Inteligetă mișcare pentru o țară NATO și UE!… Pe 12 VII, și neutra Elveție recunoaște CNT, iar Benelux-ul, pe 14. La 20 VII, liderii CNT sînt primiți, la Paris, de președintele Sarkozy, în prezența scriitorului Bernard Henry Lévy, sprijinitorul lor din prima oră, iar pe 21, șeful CNT e în vizită oficială în Spania. Bulgaria, un posibil, model pentru Dvs., deși a avut chestiunea infirmierelor, și-a redeschis, din mai, consulatul din Benghazi, iar pe 25 iulie l-a expulzat pe ultimul ”diplomat” jamahir… Pe 27 VII, Iordania recunoaște CNT, iar, pe 28, intră în funcție noii ambasadori ai Libiei Libere la Paris si Londra (sînt dați afară ultimii ghaddafiști). La 1 VIII, Franța va debloca CNT 259 mil. $, averi libiene… Ultima lovitură: pe 19 VIII, fuge și fostul Nr. 2, celebrul Abdel Salem Jalloud, tot atunci și ministrul de interne iar, cireșica de pe tort, pe 21, pînă și premierul Al Baghdadi (se pare că oficialii sînt șantajați cu familiile, ținute ostatic!). În fața unei asemenea dezintegrări a regimului, cu vreo 50 de demnitari defectori, mulți, culmea, chiar din primele zile ale revoltei, ce-ar mai fi de spus? În fine, pe plan intern, pe 28 VII, PSD, singurul partid care a acționat astfel, v-a cerut, oficial, o poziție față de recunoașterea CNT. Ce ați răspuns?

Pînă azi, 22 august, 34 de țări importante, recunosc CNT. Măcar acum, în ceasul al 13-lea, cînd Jamahiria lui Ghaddafi s-a redus la cei 6 km diametru ai reședinței-fortărețe Bab-al-Azizya, unde s-a baricadat (și noi ne temeam, la Revoluție, că Ceausescu s-ar fi putut retrage în Casa Poporului, și nu-l mai scoteam de-acolo cît îi hăul!), rupeți și Dvs., cel puțin simbolic – că altceva nu ne-a mai rămas – relațiile diplomatice și expulzati-i, cît mai e timp, pe ”diplomații” groteștii Mari Jamahirii etc… din Zorileanu, 58. Prindeți și Dvs. ultimul tren, și spălați, astfel, măcar în parte, obrazul României…

Adrian NICULESCU

București, luni, 22-23 august 2011

P. S. In sera de 23 august, ambasada jamahiră (cuvîntul libian îl rezerv, după cum V-am amintit în prima scrisoare, numai pentru insurgenți!) era, în continuare, bine-mersi, la locul ei, cu prapurele verzi, ghaddafiste, două, expuse vizibil, la intrare. Am fost, personal, să verific. Mă gîndeam, speram, că poate i-o fi venit cuiva ideea să ridice, cel puțin așa, de formă, oportunist, în ultima clipă, steagul roșu-negru-verde al Libiei Libere, cum s-a mai petrecut prin alte capitale. Aș! Nici pomeneală…

Dovadă, însă, că timpul nu este complet pierdut – și azi, 23 august, cînd luptele continuă în jurul fortăreței lui Ghaddafi, alte două țări, Bahreinul și Nigeria, au recunoscut Libia Liberă… Urmați, rogu-Vă, măcar exemplul lor și faceți și Dvs., barem acum, la fel!

Nu uitați că, după toată inacțiunea Dvs, noi, România, mai avem un ghinion absurd, pentru care, însă, chiar nu purtați vină: pe France 24, luni dimineata, 22 august, nu-mi venea să cred ochilor: fluturare de steaguri, aparent, romanești, alături de steagul verde al lui Ghaddafi, la o manifestație a regimului!… Erau singurele drapele vizibile. M-am dumirit rapid: era vorba de drapelul ciadian, exhibat, probabil, de celebrii mercenari ai Mărețului Lider, nicidecum de cel românesc! Incredibil, însă, la ce a putut duce cunoscutul nostru diferend cu Ciadul, pentru steag!… Asta ne mai lipsea! E o asociere total neavenită. Un răutăcios ar putea spune: se non è vero, è ben trovato! Eu nu zic asta, dimpotrivă! Puteți considera că este o chestiune măruntă. La nivelul imaginii țării, insă, mă tem că ar conta… Chiar și de aceea ar trebui accelerată recunoșterea CNT!…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Totuși: cine sunt cei sălbăticiți?

Caii din Delta Dunării aduși la abator

sau oamenii care îi duc la moarte?

În primele zile ale lui 1889, dată fiind sănătatea sa precară, filosoful Friedrich Nietzsche se afla la Torino, oraș cu o climă blândă, în încercarea de a se recupera într-un mediu suportabil faţă de cel cu vreme friguroasă din Germania. A avut la Torino o perioadă de creație intensă şi febrilă. Acolo a scris, în 1888, “Ecce Homo”, “Amurgul Idolilor” şi “Anticristul”. Ultimul moment de luciditate şi prăbuşirea conştiinţei sale în bezna unei maladii mentale necruţătoare sunt legate de o întâmplare care este de un tragism sfâșietor.

Friedrich Nietzsche

Aflându-se în seara zilei de 3 ianuarie 1889 într-o plimbare prin Piaţa Carlo Alberto din Torino, filosoful a văzut cum un vizitiu îşi biciuia calul. Impresionat de scena cu animalul chinuit, a alergat spre acesta şi, plângând, l-a îmbrăţişat de gât încercând să îl protejeze de lovituri. În acele clipe de o intensitate emoţională copleşitoare, ceva s-a frânt iremediabil în mintea acestei personalităţi culturale uriaşe a secolului al XIX-lea.

Nietzsche, gânditorul extraordinar care s-a revoltat împotriva a 2500 de ani de istorie a filosofiei, omul care a dărâmat necruţător sisteme de gândire impunătoare, contestatarul aprig al creștinismului, eticianul care a depăşit cadrele tradiţionale ale moralei ducând-o dincolo de bine şi de rău, esteticianul care a pus într-o lumină cu totul nouă originea operei de artă şi tragedia greacă privite din perspectiva apolinicului şi dionisiacului, criticul acerb al antisemiţilor într-o lume în care aceştia proliferau, precursorul filosofiei postmoderne şi al atâtor altor direcţii de gândire, şi-a sfârşit viaţa lui conştientă în acest tragic mod. Următorii 11 ani i-a trăit având conştiinţa fărâmată…

Pentru vizitiu a fost probabil o zi ca oricare alta. Calul, e de presupus, a avut de suferit şi cu alte prilejuri rele tratamente. Umanitatea a pierdut însă, în acea zi, una dintre cele mai interesante şi originale minţi.

Despre acest lucru vorbeşte şi filmul “Calul din Torino” care a obţinut “Leul de Argint” la Festivalul de Film de la Berin din 2011, film care va figura şi în programul Festivalului TIFF de anul acesta:

Calul din Torino – A Torinói ló – The Turin Horse – trailer

De ieri, aceia care iubim animalele şi preţuim viaţa suntem profund revoltaţi şi tulburaţi de barbaria care este pe cale să se petreacă în Delta Dunării unde recent au fost capturaţi 71 de cai sălbăticiţi din zona pădurii Letea, cai care ar urma să fie trimişi la abator pentru ca aceia care i-au capturat să primească o suma de cca 100 RON / cal…

Aceşti cai sălbăticiţi reprezintă o bogăţie extraordinară a zonei şi unică în Europa. Au fost realizate documentare despre aceste superbe animale, iar comunitatea ştiinţifică este extrem de interesantă de comportamentul lor în libertate.

Un film documentar despre caii din Delta Dunării realizat de regizorul Dan Curean – prima parte

Astăzi putem fi contemporani cu un masacru care adânceşte imaginea de zonă barbară pe care deja România o are, oferind întregii lumi o nouă probă indubitabilă despre marasmul moral în care este prăbuşită ţara noastră. Un masacru petrecut într-un colţ mirific al României de către semeni ai noştri cu care, probabil, cei mai mulţi dintre noi împărţim aceeaşi limbă maternă, aceleaşi tradiţii, aceeaşi etnie, oameni care altfel pot să pară persoane obişnuite, ca milioane de alţi cetăţeni români. Aceşti semeni au drept la vot, şi, cu siguranţă, dificultăţi financiare, un standard de viaţă scăzut şi greutăţi pe care vedem la ordinea zilei. Dar un astfel de moment – brutalizarea şi uciderea unor animale nobile, inteligente şi încântătoare, care ar trebui să beneficieze de respectul şi protecţia noastră – cască distanţe imense între noi, distanţe care tind să facă aproape irelevante celelalte trăsături comune care ne leagă. Personal mă simt complet străin de astfel de persoane şi profund ostil unei administraţii care poate permite astfel de orori.

Imaginile prezentate de presă cu caii capturaţi sunt revoltătoare. Persoane lipsite de orice fel de compasiune şi de empatie au prins, brutalizat şi înfometat caii sălbăticiţi din Delta Dunării. Nu am cuvinte suficiente pentru a exprima aversiunea faţă de asemenea acte. Rezist însă tentaţiei de a pune în discuţie mai mult de atât calitatea de fiinţe umane a unor astfel de concetăţeni. Mă limitez la întrebarea retorică din titlu. Nu sunt partizanul unor măsuri violente îndreptate împotriva acestora. Nu am face decât să răspundem unei nedreptăţi cu o alta.

Cai din Delta Dunării capturaţi şi înfometaţi

Promiscuitatea lor etică şi materială are explicaţii care ţin în bună măsură de contextul general din România. Dar ceva trebuie făcut pentru a salva caii şi pentru a-i face pe cei vinovaţi să plătească pentru actele lor de cruzime. Eventualii bani pe care i-ar câştiga din sacrificarea cailor vor trebui să-i piardă, spre exemplu, pe amenzile pe care cu siguranţă ar trebui să le plătească. În cazurile grave şi probate, prin mărturii şi imagini, unii dintre aceşti oameni ar trebui să fie sancţionaţi penal într-un mod care să descurajeze iniţiative de acest fel pe viitor. Barbaria cu faţă umană este inacceptabilă şi trebuie să îşi primească răspunsul adecvat într-un stat de drept!

Imagini şocante cu animale chinuite şi brutalizate în România – în 26 mai 2011 va avea lc la Londra un protest faţă de cruzimea faţă de animale din România

Salut iniţiativa europarlamentarului Daciana Sârbu de a încerca stoparea acestui masacru şi mă alătur tuturor eforturilor făcute, inclusiv de organizaţiile neguvernamentale precum Vier Pfoten de salvare a cailor capturaţi şi ameninţaţi cu abatorul. Caii trebuie hrăniţi, trataţi (cei care au răni şi afecţiuni vindecabile) şi apoi eliberaţi. Nu li se poate permite cetăţenilor din zonă să captureze, să brutalizeze şi să ucidă caii. Autorităţile nu pot permite aşa ceva şi trebuie să intervină de urgenţă pentru rezolvarea acestei situaţii dramatice în sensul cerinţelor ong-urilor care s-au implicat în rezolvarea cazului.

Oricum, situaţia tragică a cailor din Delta Dunării ameninţaţi cu uciderea mă duce cu gândul la efortul extraordinar făcut de cercetătoarea Dian Fossey de a înţelege şi salva viaţa gorilelor ameninţate de braconieri în Africa. Un film impresionant pe această temă a fost făcut în 1988 cu Sigourney Weaver în rolul cercetătoarei.

Trailer-ul excelentului film “Gorillas in the mist” (1988) cu Sigourney Weaver în rolul principal

UPDATE – 21 mai 2011, ora 10.24!

Caii din transportul care urma să îi ducă la abator au fost în cele din urmă salvaţi după cum se poate vedea aici! Îi felicit pe toţi cei care s-au implicat şi care au susţinut, fiecare după posibilităţi, eliberarea acestora şi care s-au opus relelor tratamente aplicate cailor şi ameninţării cu uciderea lor în masă!

O menţiune specială trebuie făcută pentru organizaţia VIER PFOTEN care a demonstrat încă o dată profesionalismul şi capacitatea de implicare totală în astfel de situaţii limită!

Am toată consideraţia faţă de astfel de oameni extraordinari precum cei de la Vier Pfoten şi voi încerca să îi ajut în munca lor cu tot ceea ce voi putea…

Din nefericire, zeci de cai au fost ţinuţi înghesuiţi într-un camion, în condiţii improprii, fără hrană sau apă timp de 24 de ore, asta după ce suferiseră traumele fizice şi psihice din ultimele zile de după capturarea lor. Astfel că unul dintre cai a murit, iar altul este în stare gravă. Medicii veterinari încearcă să îl salveze şi îi tratează şi pe ceilalţi care au răni, la rândul lor… Orice sprijin, financiar sau în medicamente cred că este în continuare extrem de binevenit! Cei de la Vier Pfoten pot fi contactaţi pe pagina lor de Facebook sau la datele postate pe site aici.

Emoţionant este şi apelul actriţei Oana Pellea pentru implicarea autorităţilor în eliberarea cailor…

Întregul efort al tuturor celor care s-au implicat în eliberarea cailor demonstrează o dată în plus că a nu rămâne indiferent şi a încerca să opreşti un abuz şi o nedreptate are sens şi poate avea urmări pozitive… Calea către civilizarea, modernizarea şi democratizarea României depinde în mod crucial de efortul cetăţenilor. Pledoaria pentru resemnare şi neimplicare echivalează cu menţinerea unei situaţii de proliferare a abuzurilor şi nedreptăţilor.

Situaţia cailor este însă în continuare dificilă şi cere o mobilizare importantă. Iată ce mesaj a fost transmis acum câteva minute pe Facebook:

Preluat “URGENT,apel umanitar pentru caii salbatici care sunt descarcati acum la URLEASCA,ferma nr.8….Este nevoie de:fir de nailon de pescuit de 20mm,ace de cusut cat mai mari si ace de seringa mari,medicamente:betadina,oximed,perfuzii,produse de …sutura plagi si pt hidratate…!!!!!!Cei care sunt in apropiere,de Urleasca(15 km de Ianca,Braila),sunt rugati de URGENTA sa mearga acolo cu aceste ajutoare fara de care caii vor murii pe capete…!!!!!!!Cine pleaca,ii ajutam noi cu bani!!!!!!Sunati pentru mai multe detalii la Roxana Radu:0723245868…Postati mai departe”

PS: Acest text poate fi citit şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

lovind un copil cu dosul palmei.

Distincţia democraţie – pseudo-democraţie.

Politicienii pot greşi adesea, un guvernământ se poate dovedi incompetent şi corupt, decizia politică se poate îndrepta împotria cetăţenilor unei ţări. Astfel de situaţii sunt întâlnite inclusiv în democraţiile consolidate. Fac parte, din nefericire, din jocul democratic… Dar democraţia nu pretinde că garantează faptul că politicienii cei mai capabili şi mai oneşti vor avea succes electoral. Nici că deciziile luate sunt cele mai înţelepte. Democraţia garantează însă posibilitatea unei competiţii de idei, partide şi personalităţi politice în măsură să dea o şansă luării unor decizii mai bune şi unor politicieni capabili şi oneşti să se facă auziţi. Singura cale reală de a combate eficient neajunsurile mediului politic ţine de un cadru liber şi pluralist de dezbatere şi confruntare de opinii, dublat de un grad ridicat de conştiinţă al cetăţenilor care să reacţioneze şi să fie vigilenţi la derapajele puterii. Prin dialog, proteste, spirit critic, opoziţie energică şi vot, abuzurile şi guvernările iresponsabile pot fi puse sub presiune şi chiar înlăturate şi se poate spera la o administraţie substanţial mai responsabilă. Dimpotrivă, o masă de oameni inerţi, lipsiţi de energia şi conştiinţa necesară coagulării unei opoziţii faţă de abuzul de putere, reprezintă terenul ideal pentru pervertirea democraţiei şi alunecarea ei spre pseudo-democraţie.

Am scris înaintea turului II al alegerilor prezidenţiale că Traian Băsescu ar trebui schimbat. Realegerea lui reprezintă legitimarea unui tip de comportament care a adâncit dezastrul pe care îl încearcă acum România cu directul lui concurs. Am spus atunci că văd un eventual nou mandat de preşedinte pentru Traian Băsescu drept o perioadă în care vom traversa un hău întunecat. Realitatea o arată că România se îndreaptă căre nicăieri. Cu actuala administraţie nu avem în faţă nici o perspectivă a unui drum, chiar şi lung, către dezvoltare, prosperitate şi democratizare.

Acum consider că Traian Băsescu reprezintă chintesenţa răului în politica românească. A dovedit în repetate rânduri că încarnează cele mai monstruoase şi profunde tare ale politicii româneşti. În 2007 a existat şansa înlăturării lui prin vot la referendum. Ratată… În 2008, partidul lui a obţinut guvernarea… O nouă şansă ratată de sancţionare a prestaţiei lui şi a oamenilor lui. Alegerile prezidenţiale din 2009 au fost proba unei noi orbiri naţionale, Traian Băsescu nefiind schimbat, în ciuda unui prim mandat dezastruos. Ceea ce unii înţeleseseră cu mult timp înainte a devenit clar unei largi majorităţi abia când guvernarea lui Traian Băsescu s-a atins de salarii şi pensii tăindu-le drastic după un lung şir de asigurări că nu se va atinge de ele… Până atunci fuseseră prizabile şi votabile populismul, ostilitatea lui faţă de democraţie, demagogia, minciunile, superficialitatea intelectuală, agresivitatea faţă de presă şi faţă de cetăţeni, vulgaritatea, surparea oricăror punţi de dialog social, lipsa unei viziuni coerente şi responsabile de dezvoltare şi de modernizare a României, atentatele repetate la cadrul constituţional românesc, prestaţia lamentabilă în plan extern unde a răcit relaţiile cu mai toate cancelariile importante iar lista problemelor politice ale lui Traian Băsescu este extrem de lungă…

Pentru ca tragi-comedia guvernării lui Traian Băsescu să atingă paroxismul şi culmile absurdului, lucru care va tulbura, cu siguranţă, generaţiile viitoare care se vor întreba „cum de a fost cu putinţă?”, păcălirea supremă a unei naţiuni a fost realizată de Traian Băsescu cu mâna pe Biblie atunci când a jurat că nu a lovit copilul cu pumnul în plex sau în gură – Biblia, o carte mai puţin valoroasă, după părerea mea, decât textele grecilor antici, spre exemplu, este oricum mai mult invocată solemn decât citită în România.

Traian Băsescu s-a priceput să obţină puterea, dar nu s-a priceput să o folosească în interesul cetăţenilor şi s-a lăsat ambetat de putere dorind tot mai multă. Deţinerea unei puteri din ce în ce mai mari a devenit scop în sine pentru Traian Băsescu. Dovadă că acum doreşte să schimbe constituţia nu pentru a o face mai democratică sau mai deschisă în ce priveşte drepturile cetăţenilor, ci pentru a-i conferi o cât mai mare putere preşedintelui şi pentru a distruge parlamentul. Oricum, acest om nu este unul curajos, ci unul laş… M-am convins de acest lucru o dată în plus atunci când, în timpul campaniei prezidenţiale din 2009, a refuzat o confruntare electorală la care ar fi trebuit să particip şi eu la Cluj-Napoca. Participarea mea acolo venea ca răspuns la o invitaţie din partea lui Traian Băsescu adresată tuturor candidaţilor, iar prezenţa mea fusese anunţată şi acceptată cu o seară înainte printr-o convorbire pe care am avut-o cu dl. Sever Voinescu, din staff-ul de campanie al lui Traian Băsescu. Dar, cu 30 de minute înainte, Traian Băsescu s-a răzgândit şi nu mi-a mai permis să particip.

Fotografie înaintea dezbaterii electorale prezidenţiale de la Cluj-Napoca unde nu mi s-a permis să particip

Sinistru este că unui astfel de om i-a mers! I-a mers de minune lui Traian Băsescu să îşi mintă în mod repetat cetăţenii… Tâlcul acestei aventuri politice este că în România pentru a avea succes politic nu trebuie să cauţi să devii un politician de bună calitate, responsabil, capabil, dedicat interesului public, ci trebuie doar să găseşti o manieră ingenioasă de a-i păcăli sau de a-i cumpăra pe votanţi… E suficient! Alegerile din 2012 se apropie şi vom vedea dacă, după ce Traian Băsescu şi camarila lui au nenorocit România mai mult decât orice altă guvernare din ultimii 21 de ani, va veni totuşi şi un decont politic exprimat printr-un vot de blam faţă de PDL.

Oricum, Convenţia PDL de astăzi nu reprezintă decât un episod, pigmentat de noile lacrimi ridicole ale preşedintelui, către pregătirea fraudei morale şi electorale de anul viitor. Această fraudă nu poate fi contracarată decât prin asumarea conştientă a valorilor democratice şi prin refuzul oricăror derapaje autoritariste. Este insuficient să fim împotriva unui om, în acest caz Traian Băsescu. Nu un simplu om trebuie să criticăm şi să sancţionăm, ci un comportament, o atitudine… Pentru că acestea pot avea mai mulţi purtători. Acei politicieni care nu dovedesc că sunt partizani veritabili ai democraţiei aduc întotdeauna cu ei dezastrul sau, în cel mai bun caz, băltirea unei administraţii mediocre care ţine o întreagă ţară pe loc… O societate poate înţelege acest lucru şi menţine într-o zonă marginală populismele, autoritarismele şi extremismele sau se poate lăsa sedusă de oameni precum Traian Băsescu şi aluneca spre prăpastie, repetând, în esenţă, erorile istorice ale trecutului… Consolidând, în acest din urmă caz, pseudo-democraţia şi îndepărtând apropierea de o democratizare autentică a ţării…

În secvenţa de mai jos din filmul The Rite (Ritualul – un film horror destul de bine realizat, dar care îşi arată la final lipsa de onestitate intelectuală când pretinde că ingredientele specifice filmelor de ficţiune – exorcisme, apariţii ale diavolului şamd – ar fi fapte reale care au inspirat realizatorii), gestul de răutate gratuită supremă al unui personaj posedat de diavol (preotul interpretat de Anthony Hopkins) este lovirea cu dosul palmei a unui copil… Imaginea seamănă izbitor cu scena arhicunoscută în care Traian Băsescu loveşte copilul. Avem aşadar la putere, pentru 10 ani din viaţa noastră, un preşedinte care comite gesturi violente la care, în filmele de ficţiune, doar personajele posedate de diavol mai recurg…

Anthony Hopkins loveşte un copil cu dosul palmei precum Traian Băsescu

Filmarea cu Traian Băsescu lovind un copil…

Secvenţa mai lungă din filmul “Ritualul”

PS: Protestez față de prezența unei reclame a firmei Roșia Montană Gold Corporation pe platforma Vox Publica

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

pe platforma Vox Publica

Am remarcat în cursul zilei de marți, 29 martie 2011, apariția unei reclame a firmei Roșia Montană Gold Corporation pe platforma Vox Publica.

Prin acest articol îmi exprim protestul față de prezența unei astfel de reclame și cer retragerea ei în primul rând în calitatea mea de cetățean și abia apoi de editorialist invitat aici.

De asemenea, le adresez invitația tuturor celor care publică pe platforma Vox Publica să își exprime dezacordul față de postarea aici a unei reclame RMGC și să ceară retragerea acesteia de pe site.

Invit și pe cititorii fideli ai platformei Vox Publica dar și publicul larg, ocazional, să își exprime punctul de vedere față de prezența reclamei RMGC aici!

UPDATE: Iată și o imagine cu reclama RMGC pe site-ul Vox Publica

Consider genul de reclamă făcută de RMGC drept una menită să inducă opinia publică în eroare și să umbrească prestigiul entităților care acceptă difuzarea acesteia în spațiul lor. De altfel CNA a și retras în 2009 reclama tv a RMGC pe motiv că reprezintă o formă de comunicare incorectă față de public.

Salut și cu acest prilej deciziile tuturor acelora, precum, spre exemplu, Festivalul Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF), care au renunțat la reclama RMGC pentru organizarea unor evenimente culturale, demonstrând astfel că au o statură morală demnă, care nu se lasă cumpărată. Există așadar oameni care dovedesc că au conștiință și care pun preț pe valori și nu pe “galbeni” în țara asta. Îmi exprim convingerea că bazându-ne pe o astfel de atitudine se poate construi ceva cu adevărat durabil în România.

Am activat ani de zile în societatea civilă pronunțându-mă ferm împotriva proiectului minier pe bază de cianuri de la Roșia Montană. În activitatea mea politică am avut nenumărate luări de poziție împotriva unui astfel de proiect care ar avea consecințe devastatoare pentru zona Roșia Montană și ar genera riscuri majore pentru oameni și mediu atât la noi cât și în țările învecinate. S-ar distruge o zonă de o rară frumusețe și un patrimoniu istoric unic și inestimabil (precum galeriile antice romane).

Împreună cu colegul meu de la Mișcarea Verzilor, Claudiu Crăciun, am scris draftul unei rezoluții adoptate la Consiliul Verzilor de la Barcelona din martie 2010, rezoluție care prevedea interzicerea interzicerea mineritului pe bază de cianuri în întreaga Uniune Europeană.

Fotografie din momentul votului asupra Rezoluţiei pe care am propus-o la Consiliul Verzilor de la Barcelona din 21 martie 2010 pentru interzicerea mineritului pe bază de cianuri în Uniunea Europeană, rezoluție pe care o puteți citi aici

Această rezoluție adoptată de Verzii Europeni a fost urmată 6 săptămâni mai târziu de o rezoluție cu conținut similar adoptată de Parlamentul European cu suportul total al Verzilor Europeni și ca urmare a implicării energice a unor europarlamentari români precum Daciana Sârbu, Renate Weber și Laszlo Tokes.

PS: Menționez faptul că nu am pretins și nu primesc nici un fel de onorariu pentru editorialele publicate pe Vox Publica. Sunt în același timp bucuros pentru faptul că mi s-a dat ocazia să pot publica în acest loc unde postează articole oameni pe care îi respect. Întrucât îmi respect și cititorii (peste 30.000 în prima lună de când am început să postez aici) voi continua să public pe Vox Publica, dar voi însoți fiecare nou editorial al meu cu o mențiune prin care îmi voi exprima protestul.

Textul poate fi citit pe platforma Vox Publica aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

şi uciderea lor abuzivă şi arbitrară

Încep cu o distincţie relevantă şi necesară unei discuţii despre drepturile animalelor şi tratamentul la care ar trebui acestea supuse, distincţie făcută de filosoful american Tom Regan. Dintr-o discuţie principială vom înţelege de ce, într-o situaţie particulară, precum cea care priveşte uciderea câinilor comunitari, soluţia propusă de unii politicieni de a ucide câinii comunitari este contrară unei etici raţionale şi civilizate, şi proprie, mai degrabă, unei mentalităţi iresponsabile şi barbare.

Agenţii morali sunt acei indivizi care, graţie capacităţilor lor complexe, precum capacitatea de a decide pe baza unor principii morale, sunt capabili să facă alegeri etice conform cu moralitatea pe care şi-o asumă. Această calitate de a lua decizii etice îi face pe agenţii morali, cum este şi firesc, responsabili din punct de vedere etic pentru actele lor realizate în libertate şi nu ca produs al unei coerciţii sau suspendări temporare a judecăţii. Prin agenţi morali trebuie să înţelegem fiinţele umane adulte şi normale.

În acelaşi timp, pacienţii morali sunt fiinţele care nu au capacitatea de a formula principii etice după care să îşi ghideze comportamentul. Astfel că actele lor nu pot intra în acelaşi registru de responsabilitate pe care o au agenţii morali. Pacienţii morali sunt în afara responsabilităţii etice, sunt amorali. Ei ar putea comite fapte care să ni se pară „bune” sau „rele”, dar nu pot fi traşi la răspundere pentru acestea. Nou-născuţii, copii mici, persoanele cu dizabilităţi mintale, persoanele aflate în comă sau moarte clinică sunt indivizii umani consideraţi pacienţi morali.

Câini comunitari într-un adăpost

Acelaşi statut de pacienţi morali îl au însă şi animalele. Animalele sunt înzestrate cu sensibilitate, aşadar au experienţa plăcerii şi a durerii. Indivizii care aparţin multor specii sunt conştienţi de sine, posedă o inteligenţă şi o voinţă remarcabile şi dezvoltă relaţii complexe cu semenii lor, cu alte animale sau cu oamenii. Suferinţa unui animal şi puterea lui de înţelegere nu trebuie ignorate iar empatia nostră trebuie să se întindă şi asupra lor, nu doar asupra oamenilor.

Activişti pentru drepturile omului protestează goi în Madrid

Important pentru discuţia de faţă este că există consecinţe asupra pacienţilor morali de pe urma acţiunilor agenţilor morali. Pacienţii morali pot suferi, pot fi afectaţi de deciziile agenţilor morali. În acelaşi timp, aşa cum faţă de pacienţii morali umani ne comportăm cu grijă şi îi considerăm fiinţe care se bucură de drepturi, respect şi demnitate, la fel, trebuie să acordăm drepturi, respect şi demnitate şi pacienţilor morali din lumea animală.

În sprijinul acestei abordări etice sunt argumente care vin nu doar dinspre iubitorii de animale care dezvoltă relaţii afective complexe cu prietenii lor non-umani, dar şi dinspre studiile ştiinţifice din ultimele decenii care arată nivelul deosebit al inteligenţei uluitoare a unora dintre speciile de animale, inclusiv a celor cu care interacţionăm foarte des, precum animalele de casă. Diferenţa dintre Homo Sapiens şi speciile de animale set doar una de grad, nu de esenţă. Avem în comun cu animalele foarte mult din simţămintele şi nevoile noastre şi chiar din gândurile noastre. Am dus la un nivel mai înalt de complexitate gândirea, tehnologia şi organizarea societăţii, dar asta nu ne dă nici un drept de a distruge şi de a acţiona cu cruzime faţă de lumea animală.

Imagine de la un protest din Spania faţă de coride…

În cazul câinilor comunitari din oraşe sunt două mari probleme la care trebuie formulat un răspuns: cum anume se elimină riscul ca aceştia să atace oameni şi cum este gestionată proliferarea lor pe străzi în cadrul unei viziuni etice responsabile şi civilizate.

La aceste două probleme, există o soluţie raţională şi etică: sterizilizarea acestora în cadrul unei strategii eficiente (spre exemplu, sterilizarea trebuie făcută în cercuri concentrice de la periferie spre centrul unui oraş), stimularea adopţiilor acestora, limitarea abandonării puilor de câini pe stradă, responsabilizarea asociaţiilor de bloc în legătură cu câinii din proximitate, identificarea haitelor posibil agresive şi periculoase pentru oameni şi destructurarea lor prin preluarea acelor câini în adăposturi sau de către persoane interesate să îi adopte, un management responsabil al adăposturilor. Pentru obţinerea unui succes, administraţia locală trebuie să lucreze într-o strânsă colaborare cu ong-urile specializate şi cu cetăţenii. Acest parteneriat este o premisă necesară a succesului.

Câinii comunitari au o viaţă între 3 şi 5 ani pe stradă… aşadar într-un oriziont de timp rezonabil, în perioada unui mandat de primar de 4 ani, se pot obţine rezultate importante pentru rezolvarea acestei probleme, dacă există voinţă şi pricepere politică. De remarcat adaptarea uimitoare a câinilor la mediul urban… În Bucureşti am văzut nu o dată câini traversând pe la semafor şi mergând cu tramvaiul, ba chiar şi cu metroul! Ar trebui făcut chiar un documetar pe tema asta de către un post precum Animal Planet…

Filosoful american Tom Regan pledând pentru drepturile animalelor

Iată însă că autorităţile din România vizează o altă „soluţie” şi anume cea a uciderii câinilor comunitari. Responsabilitatea e înlocuită de barbarie, raţiunea de bâtă, sensibilitatea de cruzime. Comisia de administraţie a Camerei Deputaţilor se pronunţă astăzi cu privire la Proiectul de Lege nr. 912 prin care decizia cu privire la eutanasierea câinilor comunitari ar urma să fie lăsată la îndemâna fiecărei primării, lucru inacceptabil pentru că ar crea un arbitrariu şi un haos decizional la nivelul întregii ţări.

Astăzi, 1 martie 2011, Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor (FNPA) organizează la ora 14:00, în faţa Palatului Parlamentului, str. Izvor 2-4, la intrare Camera Deputaţilor (in fata parcului Izvor) un M I T I N G împotriva intenţiei de a se adopta eutanasia, încarcerarea sau lăsarea la latitudinea primăriilor (varianta despre care s-a discutat) opţiunea pentru metoda de gestionare a câinilor comunitari.

Mă alături acestui protest întrucât socotesc că, în ciuda atâtor grave probleme care preocupă soceitatea noastră, fiecare decizie luată de autorităţi trebuie să ţină cont de vocile responsabile din mediul ong şi să se înscrie într-un cadru etic just.

Acum vreo 8-9 ani, la blocul unde locuiesc, trăia un câine foarte inteligent, mare şi blând. Avea o problemă la un picior, astfel că şchiopăta. Urca adesea la noi la etajul 5 şi era foarte vesel când ne vedea. Devenise prietenul nostru. Aveam grijă de el iar felul lui inocent prin care îşi exprima sentimentele faţă de noi ar fi impresionat orice om sensibil. Într-o zi când nu am fost acasă au venit însă hingherii primarului Traian Băsescu şi i-au luat pe toţi câinii din zonă pentru a-i ucide în timpul campaniei barbare pe care acesta o declanşase. Singurul care a scăpat refugiindu-se sub maşini a fost prietenul nostru. Însă hingherii l-au rănit grav… Trei zile s-a chinuit bietul câine în timp ce eu şi familia mea eram sfâşiaţi de durere. Medicii veterinari l-au tratat cum au putut, dar viaţa lui nu a mai putut fi salvată. A murit în faţa ochilor mei. Nu am să uit acel moment şi nici cine a fost principalul responsabil pentru acea cruzime. Nu-l poţi uita niciodată pe acela care îţi ucide câinele…

Protest în Barcelona împotriva uciderii animalelor

pentru a face haine de blană

Aşadar, astfel de scene de barbarie nu reprezintă o soluţie şi nu vor face decât să ostilizeze oamenii care iubesc animalele şi care vor găsi soluţii să le ascundă de hingheri atunci când aceştia vor încerca să ia câinii pentru a-i ucide. Nu trebuie deloc ignorat ataşamentul foarte multor oameni faţă de animale, ataşament care îi poate determina să recurgă la modalităţi pentru a se opune autorităţilor şi pentru a-şi apăra prietenii din lumea animală…

Într-o ţară civilizată deciziile trebuie luate cu înţelepciune şi cu grija de a ţine cont de toate aspectele unei probleme. Administraţia trebuie făcută pentru cetăţeni şi avându-i pe aceştia şi ong-urile drept parteneri. Politicienii care îi ignoră vor avea mai devreme sau mai târziu de plătit, alături însă de societate în ansamblul ei, un decont usturător…

PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

De ce este pozitiv acest lucru

pentru democraţia şi politica din România

Până în 2009 răspunsurile la întrebarea “Aveţi încredere în biserică” au adus constant aproape 90 de procente pentru biserică. Sondajele recente arată însă o continuă erodare, în ultimii doi ani, a încrederii în biserică. Conform IMAS, “dacă în ianuarie 2009 Biserica se bucura de 89,3% încredere, în ianuarie 2011 instituţia este cotată la 81,9%”.

Ştire despre atitudinea unor cetăţeni care se îmbulzesc la moaşte, lucru care nu trădează o autentică trăire religioasă ci, mai degrabă, o acută maladie socială

În ultimii doi ani, trendul privind încrederea în biserică este descrescător şi va continua pe această pantă şi în următorii ani. Abuzurile foarte multor preoţi reflectate de presă; excesele generate de relaţia mult prea strânsă a bisericii cu mediul politic; sumele record transferate din bugetul guvernului şi ale autorităţilor locale în conturile bisericilor; apetenţa exagerată a foarte multor prelaţi pentru bani şi bunuri materiale şi opulenţa afişată; insistenţa de a construi Catedrala Mântuirii Neamului în Parcul Carol, lucru care a generat o opoziţie de amploare a societăţii civile, şi obstinaţia de a o construi în dispreţul legilor şi utilizându-se fonduri publice; activitatea energică, atât în anii ’90, dar mai ales din ultimii cca 8 ani, a ong-urilor care militează pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici dreptul de a nu crede în divinitate; campaniile acestor ong-uri pentru reintroducerea evoluţionismului în şcoli, pentru stoparea îndoctrinării religioase în educaţia preuniversitară, pentru înlăturarea cenzurii impuse de Art. 13 din legea cultelor sau pentru retragerea simbolurilor religioase din sălile de curs şi susţinerea petiţiei profesorului de filosofie Emil Moise la CNCD; construcţia a mii şi mii de biserici din bani publici cu sacrificarea multor spaţii verzi în oraşe sau a unor arii protejate; scenele şocante cu mulţimile de credincioşi care se îmbulzesc an de an la moaşte, împingându-şi şi călcându-şi în picioare aproapele; obscurantismul cultivat inclusiv în şcoli; problemele cu legea ale unor înalţi ierarhi precum Teodosie Tomitanul; articolele de presă ale jurnaliştilor, personalităţilor publice şi liderilor de opinie care se pronunţă pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru temperarea exceselor bisericii în societate; asocierea cu ostentaţie a multora dintre politicienii români cu biserica mai ales în proximitatea campaniilor electorale; “nostalgia” pronunţată a unor reprezentanţi ai bisericii pentru Mişcarea Legionară; intoleranţa şi accentul pus pe violenţa fizică din unele manuale de religie; dezvăluirile privind colaboraţionismul multor ierarhi ortodocşi cu regimul comunist; neretrocedarea bisericilor greco-catolice confiscate în 1948 şi date bisericii majoritare; prezenţa surprinzător de multor teologi la vârful conducerii de stat şi prestaţia lor îndoielnică; lipsa unor semnale, chiar şi modeste, de intenţie a unei modernizări a bisericii dominante; creşterea vizibilităţii pe internet şi în presă a grupurilor de tineri umanişti, secularişti, sceptici şi atei; publicarea în limba română a unor cărţi precum cele ale lui Richard Dawkins; torturarea persoanelor cu dizabilităţi mintale în cadrul unor ritualuri de exorcizare şi cazul şocant de la Tanacu; misticismul, obedienţa şi promiscuitatea intelectuală şi culturală promovate de nu puţine voci ecleziastice sau apropiate mediilor bisericeşti; lipsa de deschidere a bisericii majoritare către un dialog onest cu criticii acestor excese enumerate mai sus şi apelul constant la atacul la persoană şi etichetarea virulentă a criticilor, de pe un ton mult prea agresiv în comunicatele şi luările de poziţie ale bisericii majoritare – ei bine, astfel de cauze şi multe altele susţin şi vor amplifica trendul de scădere a încrederii în biserică.

Mircea Badea – “S-a dat drumu’ la moaşte” – secvenţă savuroasă din emisiunea “În gura presei”, din 25 octombrie 2008, despre comportamentul şocant al maselor care se îmbulzesc la moaşte

Acest lucru reprezintă un factor pozitiv pentru construcţia democratică din ţara noastră, după cum voi arăta mai jos. Deschid însă o paranteză pentru a spune că, oricum, cota ridicată de încredere în biserică prezentată până acum de sondaje este una înşelătoare. Analiza sociologică ar trebui dublată de una psihologică, iar întrebările din sondaje puse puţin altfel pentru a prezenta realitatea ceva mai fidel.

De exemplu, atunci când oamenii sunt întrebaţi dacă au încredere în parlament, ei răspund în proporţie de doar cca 10% că “da”, cu gândul mai degrabă nu la instituţia propriu-zisă, ci la prestaţia submediocră a parlamentarilor. Aşadar, cetăţenii nu spun că nu au încredere în parlament ca instituţie fundamentală a democraţiei. Dacă nu ar avea deloc încredere în parlament, atunci probabil că nu ar mai merge la vot. Dar răspunsurile reflectă, de fapt, nemulţumirea faţă de persoanele care compun parlamentul şi faţă de activitatea lor. Încrederea scăzută de acum în parlament, de cca la 10%, nu arată, aşadar, decât neîncrederea în parlamentari, nu în instituţie ca atare. În opinia mea, ar trebui puse două întrebări pentru a avea o imagine mai clară: “Aveţi încredere în instituţia parlamentului?” şi “Aveţi încredere în prestaţia parlamentarilor?”. Întrebarea actuală din sondaje măsoară, în realitate, doar această ultimă impresie a oamenilor, cea legată de activitatea concretă a parlamentarilor.

Atunci când li se pune întrebarea “Aveţi încredere în biserică?”, cei mai mulţi dintre respondenţi nu se gândesc însă la activitatea preoţilor, ci la faptul că oamenii cred în Dumnezeu. Iar cum biserica este structura organizatorică a credinţei religioase, în mod firesc, se conexează răspunsul nu cu încrederea în preoţi, ci cu credinţa în divinitate. Biserica majoritară s-a folosit mult timp de astfel de sondaje pentru a încerca să îşi argumenteze poziţiile, în ideea că “suntem cei mai mulţi sau cei mai de încredere, deci avem dreptate!”. Dacă însă s-ar pune şi întrebarea “Aveţi încredere în preoţi?”, am convingerea că răspunsurile ar arăta o încredere mult scăzută faţă de aceştia, poate chiar sub 60-50%. Nu întâmplător este larg răspândit dictonul popular “fă ce zice popa, nu ce face popa”. Nemulţumirea populară faţă de comportamentul îndoielnic al multora dintre preoţi este veche. Desigur, ar fi de dus o întreagă discuţie, pe care nu o deschid aici, aceea despre “ce zice popa” întrucât şi acest lucru poate genera numeroase critici legitime.

Măicuţele de la Mănăstirea Petru Vodă îi cântă stareţului Iustin Pârvu “Sfânta tinereţe legionară”

Pentru democraţia fragilă din România, scăderea încrederii în biserică este un lucru încurajator pentru că arată o creştere a spiritului critic şi un plus de autonomie de gândire faţă de o instituţie care, prin excelenţă, se bazează pe autoritate. De notat şi faptul că biserica nu este o instituţie a statului. De multe ori se face această confuzie.

Pentru a înlătura eventualele neînţelegeri, fac şi precizarea că, în acest articol, nu discut despre credinţă vs. necredinţă… sunt teme diferite. Eu apăr şi am apărat în toată activitatea mea civică şi politică dreptul fiecărei persoane, indiferent de convingerile şi credinţele pe care şi le asumă, la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Am motivele mele pentru care mă declar liber cugetător, dar discuţia de faţă nu priveşte dacă e indicat sau nu să ai o opţiune sau alta în privinţa credinţei religioase, ci impactul încrederii într-o organizaţie precum biserica asupra societăţii şi funcţionării democratice a unui stat.

Imagine din cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli” iniţiată, în 2008, de Asociaţia Umanistă Română

Scăderea încrederii în biserică va duce, în timp, la o relaxare a presiunii puse pe politicieni pentru acordarea de fonduri publice imense pentru biserici. De asemenea, poate duce la o schimbare importantă de atitudine atunci când sunt elaborate legi care au legătură cu religia. De fiecare dată până acum, judecata raţională şi logica democratică în parlament par să fi fost supendate când s-a legiferat despre religie. La fel se întâmplă la guvern când se iau decizii în acelaşi domeniu… Nu în ultimul rând, preşedinţia a excelat prin obedienţa faţă de biserica majoritară, mai ales atunci când preşedintele actual a îngenunchiat în faţa Patriarhului şi i-a sărutat mâna la ceremonia de investitură, din 2005, subordonând astfel statul, în mod simbolic, Bisericii Ortodoxe Române.

O scădere a presiunii religioase asupra mediului politic va putea contribui pe lângă reducerea scurgerilor masive de fonduri căre biserică, şi la elaborarea unor legi care să garanteze libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, fără privilegii şi fără discriminări, la iniţierea unor politici publice care să privilegieze educaţia autentică, nu îndoctrinarea, la un mai mare accent pus pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe investiţii în cercetare, pe recuperarea prestigiului în societate al personalităţilor culturale şi ştiinţifice, acum mai degrabă surclasate de feţele bisericeşti, care să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în luarea deciziilor şi determinarea direcţiei acestei ţări. Ideal ar fi ca, în campaniile electorale, politicienii să se alăture unor astfel de personalităţi, nu să uzeze de populismul religios, iar în exercitarea mandatului lor să facă apel la puncte de vedere venite dinspre mediile academice, ştiinţifice şi culturale. Secularismul va trebui asumat de partidele din România întrucât acesta este un principiu care stă la baza tuturor democraţiilor consolidate. Separarea dintre stat şi biserică nu reprezintă un cadru ostil bisericilor, ci dimpotrivă, trasează limpede reperele deplinei libertăţi religioase pentru toţi. Un exemplu grăitor în acest sens este Statele Unite care a stabilit separarea prin Primul Amendament la Constituţie din 1791, garantând astfel libertatea pentru o înfloritoare activitate religioasă.

Filmare de la un protest organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O biserică credibilă este aceea care vine cu modestie şi excelenţă morală în întâmpinarea cerinţelor spirituale ale enoriaşilor, una implicată în nevoile lor sociale, una deschisă la dialog şi flexibilă faţă de provocările contemporane, nu una care parazitează fondurile publice pentru aspiraţiile materiale sau megalomanice ale unora dintre prelaţi, nu una închistată într-o dogmatică ostilă oricărei relaxări cerute de evoluţia societăţii, nu una care nu cultivă autonomia individuală, ci mai degrabă topirea personalităţii într-o masă supusă, nu una care tinde să uniformizeze şi să cultive suspiciunea faţă de cei diferiţi, nu una care cască o prăpastie tot mai largă între predici cu un ascuţit damf medieval şi diversitatea lumii postmoderne, nu una care subminează democraţia amestecându-se în politică.

Imagine de la protestul organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O democraţie autentică este una seculară, una a dezbaterilor publice lipsite de tabu-uri, una a politicii făcute în interesul şi respectul drepturilor tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţele sau convingerile lor, una cu o cotă rezonabilă, nu exagerată, de încredere în biserică, una a diversităţii, a toleranţei religioase şi ecumenismului, una a încrederii în instituţiile democratice…

Drumul României către un standard acceptabil de democraţie este încă lung, dar el trece, inevitabil, şi prin asumarea politică a secularismului. Scăderea încrederii în biserică din ultimii doi ani, în măsura în care va continua, este unul dintre factorii importanţi care dau o şansă ca acest drum să fie străbătut într-un orizont de timp rezonabil şi previzibil…

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

dificultăţile unui partid înnoitor

într-o ţară fără alegeri libere şi corecte

Pe marginea dezbaterii recente dintre

Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Mihnea Măruță, Alin Fumurescu, Cristian Ghinea, Mihai Goţiu, Dragoş Paul Aligică

Este posibilă o schimbare substanţială în prestaţia politică din România? Ar putea veni această schimbare de la actualele partide care domină scena politică? Are vreo şansă de succes un nou partid care să aducă un aer proaspăt în discursul şi prestaţia politică din ţara noastră?

Tema dezbaterii este una importantă şi merită extinsă şi prelungită. Am în vedere o serie de editoriale pe această temă. Astăzi mă voi referi doar la câteva dintre marile dificultăţi concrete pe care le are de înfruntat un nou partid pentru a apărea şi a obţine un rezultat electoral conform cu aşteptările, simpatia şi susţinerea de care s-ar bucura.

În opinia mea, discuţia despre un partid nou este aceea despre un partid înnoitor. Valorile care trebuie să fie emblematice pentru un astfel de partid înnoitor sunt, în mare, cele ale societăţii deschise şi cultivării şi prezervării democraţiei şi statului de drept. Partidul înnoitor, chiar dacă va avea o serie de priorităţi, nu ar trebui să fie unul nişat. Asta pentru că nu poţi rezolva cu adevărat nici una dintre problemele punctuale ale României, dacă nu este ajustat, în mod responsabil, printr-o viziune pe termen lung, cadrul general al structurării şi funcţionării instituţiilor din ţara noastră şi dacă nu se mizează pe calitatea umană şi profesionalismul celor care fac sistemul să funcţioneze.

Un partid înnoitor are, însă, de înfruntat nu doar lipsa unei promovări în presă, nu doar dificultatea de a strânge fondurile necesare construcţiei sale şi derulării unei campanii electorale eficiente, nu doar riscurile pe care le presupune necesitatea de a se confrunta cu conservatorismul şi cu lipsa de repere democratice din rândul unor largi părţi ale societăţii, nu doar dificultatea de a coagula grupuri mari de persoane într-un angrenaj coerent şi eficient de acţiune politică, ci şi de depăşit piedicile puse de legile electorale care îngrădesc drepturile politice.

Mihaela Miroiu vorbea recent despre faptul că România nu are trăsături ale unei democraţii veritabile, ci este doar “o democraţie electoralistă”, adică o ţară în care au loc periodic alegeri fără însă ca acestea să fie susţinute de pilonii unei autentice lumi a libertăţii şi a statului de drept. Din nefericire, nici acest ultim reazăm pentru cuvântul democraţie, alegerile, nu rezistă unei chestionări critice în România. Nu avem nici măcar un cadru electoral democratic. Alegerile nu sunt libere, pluraliste şi corecte în ţara noastră, după cum voi arăta mai jos…

Sistemul politic românesc actual este cel mai restrictiv şi discriminatoriu din Uniunea Europeană şi din întreaga lume democratică

1. România are cele mai restrictive condiţii din Uniunea Europeană pentru înregistrarea unui partid, fiind nevoie de 25.000 de membri fondatori, cel puţin câte 700 din minim 18 judeţe, inclusiv municipiul Bucureşti.

Înregistrarea partidului este, aşadar, dificil de realizat. Dacă grupul de iniţiativă va dori să se înscrie la tribunal, va constata că nu poate face acest lucru la fel ca în celelalte ţări ale Uniunii Europene unde, se poate înfiinţa un partid cu până la 10 membri precum în Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia. În Bulgaria sunt suficienţi 50 de membri, în alte ţări câteva sute de semnături iar în Polonia şi Estonia 1000. Limita maximă este atinsă în Portugalia cu 7500 de membri. Nicăieri însă nu e nevoie de mai mult în UE.

Ştiţi unde e nevoie de mulţi membri fondatori? În Khazahstan! Acesta este modelul democratic urmat de partidele româneşti care au votat legea partidelor. Cerinţa privind colectarea semnăturilor în atât de multe judeţe este arbitrară şi abuzivă, restricţionând şi apariţia unor partide regionale care activează în numeroase ţări europene şi care contribuie substanţial la viaţa politică democratică în UE.

Voi ataca în curând această prevederea legii nr. 14/2003 a partidelor politice la Curtea Constituţională întrucât ea îngrădeşte dreptul de asociere (Art. 40 din Constituţie) şi dreptul de a fi ales (Art. 37 din Constituţie).

2. Chiar dacă un partid înnoitor se înregistrează, el nu va putea să participe la alegeri parlamentare. De ce? Pentru că legea nu îi permite acest lucru decât dacă plăteşte o taxă de cca 357.000 Euro! Asta prevede Art. 29 alin. 5 din legea nr. 35/2008 a votului uninominal.

Fiecare candidat trebuie să plătească o taxă de 5 salarii minime pe economie, adică 3350 RON, întrucât salariul minim pe economie este, în 2011, de 670 RON. Astăzi un Euro este 4,23 RON. Suma totală este de cca 791 Euro/candidat. În Parlament sunt 469 de locuri (137 senator şi 332 deputaţi, plus 18 deputaţi ai minorităţilor naţionale, aşadar 469-18 = 451 mandate). Această sumă de 791 Euro x 451 de candidaţi înseamnă cca 357.000 Euro.

Depozitul cerut pentru alegeri nu este nicăieri atât de mare. Logica unui astfel de depozit, rambursabil sau nu, este aceea că măsura ar descuraja persoanele extremiste sau frivole care ar dori să candideze fără a avea, de fapt, ceva de spus şi care ar face-o pentru amuzament, crescând în mod nejustificat costurile legate de tipărirea buletinelor de vot. De asemenea, că astfel de persoane ar dilua calitatea dezbaterilor politice sau ar folosi campaniile electorale pentru promovarea unor platforme extremiste marginale.

Dar în ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria nu este cerută candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit la alegeri.

În Austria, fiecare partid care participă la alegeri plăteşte o taxă nerambursabilă de 435 Euro la nivel naţional, aşadar o sumă simbolică. În Cehia, depozitul este de 7000 de Euro la nivel naţional pentru fiecare partid, în Estonia două salarii minime pe economie pentru fiecare candidat. În Grecia este cerută o taxă nerambursabilă de 146,74 Euro pentru fiecare candidat. În Letonia maximum 7100 Euro la nivel naţional în funcţie de câte liste de candidaţi sunt propuşi de fiecare partid în cele 5 circumscripţii ale ţării. În Lituania – un salariu mediu lunar. În Olanda 11.250 Euro pentru fiecare partid la nivel naţional. Aşadar, faţă de o ţară precum Olanda, cu venituri medii de 20 de ori mai mari decât cele din România, taxa cerută în ţara noastră este de peste 30 de ori mai mare!

Iată cum o măsură care are o anumită logică democratică şi care este rezonabilă acolo unde este aplicată, se transformă în România într-o taxă excesivă care obstrucţionează drepturile politice, împiedicând participarea în alegeri a unor formaţiuni politice noi care dispun de resurse financiare modeste.

Este, desigur, încălcat şi „Ghidul bunelor practici în chestiuni electorale” elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Lege – Comisia de la Veneţia şi asumat de către Consiliul Europei, prin Rezoluţia 1320 din 2003, la Art. 1.3 alin. vi, se prevede că “Dacă este cerută constituirea unui depozit bancar, el trebuie să fie rambursabil dacă respectivul candidat sau partid obţine un anumit rezultat; suma respectivă şi rezultatul electoral nu trebuie să fie excesive.”

Dacă un partid nu va fi în măsură să plătească această taxă pentru toate colegiile, el va fi dezavantajat pentru că, pentru prima dată în istoria universală a alegerilor, sistemul pe de o parte împiedică mulţi potenţiali candidaţi să participe la competiţia electorală, iar pe de alta repartizează mandatele în funcţie de voturile obţinute de partide în toate colegiile uninominale, aşadar la nivelul întregii ţări. Dacă, spre exemplu, un partid va plasa candidaţi în 25% dintre colegii, atunci fiecare candidat al acestui partid va înfrunta câte patru candidaţi de la celelalte partide. Candidaţii acestui partid mai mic vor trebui să obţină peste 20%, în colegiile lor pentru ca partidul să treacă pragul electoral pentru a accede în parlament. O astfel de lege nu mai există nicăieri în lumea democratică, fiind demnă de dat ca exemplu despre cum anume nu se face o lege electorală.

O lege electorală democratică ar trebui elaborată, în România, în cadrele prevăzute de „Ghidul bunelor practici electorale”. Dar cine va dori acest lucru? Şi cine îl va face?

Aşadar, într-un astfel de context nedemocratic şi extrem de restrictiv, o discuţie despre un partid înnoitor trebuie să aibă în vedere, obligatoriu, prevederile legii partidelor şi ale legilor electorale pentru că acestea pot înăbuşi din start orice fel de demersuri bine intenţionate şi coerent formulate doctrinar de către grupuri de iniţiativă formate din oameni competenţi şi oneşti.

Fotografie din 3 octombrie 2010 de la lansarea Mişcării Verzilor din Piaţa Revoluţiei

Mişcarea Verzilor, din al cărei grup de iniţiativă fac parte, în foarte multe puncte corespunde trăsăturilor necesare unei formaţiuni politice care să aducă, într-adevăr, o împrospătare a mediului politic din ţara noastră. Marea majoritate a membrilor activi au până în 40 de ani şi provin din mediul antreprenorial, din societatea civilă, din zona academică, dinspre activismului pentru mediu, din zona cercetării sau a mediului artistic. Garanţia că este un nucleu înnoitor este dată de faptul că Mişcarea Verzilor îşi asumă numeroase teme despre care partidele cunoscute tac sau pe care le tratează dintr-o perspectivă excesiv conservatoare, ambiguă, incoerentă, incosecventă sau populistă. Printre astfel de teme se numără separarea dintre stat şi biserică şi libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici minorităţile religioase dar şi ateii, agnosticii şi, în general, persoanele fără o religie, drepturile persoanelor LGBT, toleranţa şi deschiderea faţă de minorităţile etnice, opoziţia categorică faţă de proiectul exploatării pe bază de cianuri de la Roşia Montană, susţinerea cercetării ştiinţifice, protejarea patrimoniului istoric şi arhitectural al oraşelor etc. Îmbucurător este că susţinerea pentru eforturile noastre creşte acolo unde reuşim să ne transmitem mesajul, şi anume pe internet, îndeosebi pe Facebook. Şi… da! Creştem… din zi în zi!

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Homofobia este o atitudine care denotă prejudecăţi, motivate uneori politic sau religios, o aversiune sau o teamă iraţională care se manifestă prin acte de discriminare, violenţă sau ură faţă de persoanele care au alte preferinţe sexuale decât cele heterosexuale. Din nefericire, homofobia este încă des întâlnită azi, îndeosebi în societăţile cu un deficit semnificativ de educaţie, civilizaţie şi democraţie. Ea nu este un fenomen care generează doar reacţii individuale, ci a avut şi are încă efecte discriminatorii în legislaţia multor state faţă de persoanele care aparţin comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali).
În ultimii ani, tot mai multe state înlătură această discriminare şi recunosc drepturile persoanelor LGBT. După cum se poate vedea în harta de mai jos, valul ţărilor care recunosc drepturile LGBT vine dinspre ţările prospere şi cu o democraţie consolidată înspre cele care nu îşi asumă încă pe deplin drepturile omului pentru toţi cetăţenii. România, ca de obicei, se complace în postura statelor care refuză să înţeleagă şi asume paşii necesari către o democraţie veritabilă. Recent, guvernul a dat un aviz negativ unui proiect de lege care ar recunoaşte parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Recunoaşterea parteneriatelor civile nu este simbolică, ci ar avea drept consecinţe, spre exemplu, asupra moştenirii pe care cei doi parteneri şi-o pot lăsa, a taxelor pe care le-ar avea de plătit, şi a pensiilor de urmaş.

Zonele cu albastru deschis şi închis arată ţările care recunosc dreptul la parteneriate civile sau căsătorii între persoane de acelaşi sex. Griul arată ţările unde aceste drepturi nu sunt recunoscute, iar portocaliul şi culoarea mară indică ţările în care există încă pedepse în legislaţie faţă de homosexualitate. Detalii aici.

Tema drepturilor persoanelor LGBT este identică, la nivel de principiu, cu cea a tuturor eforturilor de emancipare şi recunoaştere a drepturilor pentru diverse minorităţi sau grupuri defavorizate. Includ aici drepturile femeilor, drepturile afro-americanilor în Statele Unite sau ale persoanelor de culoare din Africa de Sud dominată de Apertheid, drepturile minorităţilor naţionale, drepturile minorităţilor religioase sau ale ateilor, agnosticilor, scepticilor care nu au o credinţă, drepturile celor cu dizabilităţi şamd. Aspiraţiile legitime la egalitate în drepturi şi la tratament nediscriminatoriu s-au lovit întotdeauna de indiferenţa sau ostilitatea unor majorităţi sau grupuri care au deţinut şi deţin puterea de decizie şi care s-au lăsat călăuzite de prejudecăţi şi “argumente” ideologice sau dogmatice şi iraţionale.

Persoanele LGBT care sunt ţinta unui comportament discriminatoriu ar trebui să primească un sprijin din partea politicienilor care sunt într-adevăr ataşaţi valorilor societăţii deschise şi drepturilor omului. Drepturile persoanelor LGBT fac parte din drepturile omului.
Presupun că nimeni nu doreşte ca altcineva să decidă pentru el/ea ce să gândească, pe cine să iubească, ce convingeri sau credinţe să aibă, ce preferinţe culturale să îşi asume etc. Aceia care se pronunţă agresiv faţă de persoanele LGBT şi drepturile lor ar trebui să facă un minim efort de imaginaţie şi să se pună pe ei înşişi în postura unei persoane care este privată de drepturile ei fundamentale. Într-o astfel de situaţie nu şi-ar putea clama drepturile şi cere înlăturarea nedreptăţii pe care o au de îndurat decât făcând apel, în esenţă, exact la argumentele care acum susţin recunoaşterea deplină a drepturilor LGBT.

O societate cu adevărat liberă este aceea în care oameni cu preocupări, convingeri şi preferinţe diferite pot coexista şi se pot manifesta în voie, desigur, fără a-şi încălca unii altora drepturile şi libertăţile… Iar etica fiecăruia dintre noi ar trebui să fie dublată şi de empatie. Or, atunci când unii semeni ai noştri sunt ţinta discriminării, este etic şi democratic să le devenim avocaţi.
Verzii autentici din Europa sunt astfel de avocaţi energici ai drepturilor persoanelor LGBT. Atunci când, urmând viziunea politică a Verzilor Europeni am participat la Marşul Diversităţii din 2010 m-am lovit de reacţii ostile până şi în formaţiunea politică în care activam, astfel că plecarea mea şi a colegilor mei cu care împărtăşesc aceleaşi valori, dar care reprezentam o minoritate acolo, a fost una firească. Am intrat în politică pentru a promova şi apăra nişte valori care să înnoiască şi să ridice standardul de prosperitate şi democraţie din România, nu pentru a mă supune unor prejudecăţi curente care menţin ţara noastră într-o postură neonorantă, refractară direcţiei generale urmate de democraţiile consolidate care ar trebui să fie reperul.

Fotografie de la Marşul Diversităţii din 2010

Săptămâna trecută, autorităţile de la Budapesta au interzis desfăşurarea unui marş pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT. ONG-urile şi cele două partide verzi maghiare au reacţionat imediat, lor alăturându-li-se şi Verzii Europeni. Mişcarea Verzilor din România a trimis vineri un comunicat de solidaritate care, în versiunea sa în limba engleză, a fost preluat pe site-ul Verzilor Europeni. Ca urmare a reacţiilor de amploare interne şi internaţionale, autorităţile de la Budapesta au acceptat în cele din urmă desfăşurarea marşului.

Comunicatul Mişcării Verzilor din România postat pe site-ul Verzilor Europeni

Iată-l, mai jos, în versiunea sa română. Versiunea în limba engleză este aici, iar cea în limba maghiară aici.

Mişcarea Verzilor din România susţine Gay Pride din Budapesta şi cere autorităţilor maghiare să permită desfăşurarea acesteia

Mişcarea Verzilor din România a luat act cu îngrijorare de decizia autorităţilor de la Budapesta de a nu permite anul acesta desfăşurarea Gay Pride. Considerăm această decizie antidemocratică şi contrară spiritului de libertate pe care ar trebui să îl degaje autorităţile unui stat care deţine Preşedinţia UE.
Cerem ferm autorităţilor din Budapesta să permită desfăşurarea liberă a Gay Pride, pentru a restaura astfel posibilitatea unor cetăţeni de a manifesta paşnic pentru drepturile lor. Suntem alături de verzii maghiari din Partidul Verde Ungar şi LMP, de alte formaţiuni democrate maghiare şi de Verzii Europeni care sprijină activ manifestaţia LGBT şi care susţin diversitatea opiniilor şi exprimarea lor în public.
Discriminările şi intoleranţa privind preferinţele sexuale reprezintă un fenomen încă larg răspândit, mai ales în cazul ţărilor cu democraţii imature şi fragile. De aceea susţinerea civică şi politică a unui eveniment precum Gay Pride este deosebit de importantă.
Mişcarea Verzilor este un apărător energic al drepturilor persoanelor LGBT şi va participa la manifestările Gay Pride de anul acesta de la Bucureşti. Anul trecut, Remus Cernea, actualmente Co-Preşedinte al Mişcării Verzilor, a fost primul politician român care a participat vreodată la Gay Parade.

Filmare din timpul Marşului Diversităţii de la Bucureşti din 2010

De asemenea, pentru activitatea din societatea civilă sau pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT, ca preşedinte al Asociaţiei Umaniste Române, Remus Cernea a primit distincţia internaţională “Rainbow Humanist Award 2009″ acordată de The Nordic Rainbow Humanists.

Din cauza opoziţiei interne crescânde în fostul partid în care au activat faţă de susţinerea publică explicită a drepturilor LGBT, a secularismului şi drepturilor minorităţilor naţionale, Remus Cernea, Claudiu Crăciun, Oana Tănase, Cezar Maroti, Horaţiu Ionescu şi alţi tineri politicieni verzi au decis înfiinţarea unei noi formaţiuni politice – Mişcarea Verzilor – care să îşi asume explicit şi integral principiile şi viziunea politică prevăzută de Carta Verzilor Europeni.
Din păcate, recent guvernul României a dat un aviz negativ unui proiect care ar fi recunoscut parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Mişcarea Verzilor vizează intrarea în parlamentul României la alegerile de anul viitor şi continuarea luptei politice pentru recunoaşterea drepturilor persoanelor LGBT.

Fragment dintr-o dezbatere de la Realitatea Tv din 2009 pe tema căsătoriilor LGBT.

UPDATE 23 februarie 2011, ora 23.37:

BREAKING NEWS – Statele Unite fac un pas important pentru recunoaşterea la nivel federal a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex!

Administraţia Obama a anunţat astăzi, miercuri, 23 februarie 2011, că nu va mai apăra legea care defineşte căsătoria ca fiind între femeie şi bărbat! Astfel se deschide calea recunoaşterii la nivel federal în Statele Unite a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

În acest moment, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt recunoscute în 8 state americane, dar nu şi la nivel federal.

Acum trei luni, Casa Albă a anunţat că pune capăt legislaţiei discriminatorii faţă de gay şi lesbiene din armata americană.

Legea care recunoaşte doar căsătoria între femeie şi bărbat datează din 1996. Recent a fost considerată neconstituţională de către un judecător din Massachusetts.

Până în data de 11 martie 2011 se aşteaptă un răspuns definitiv în această problemă din partea Departamentului de Justiţie al Statelor Unite.

Mai multe detalii găsiţi în articolul postat acum mai puţin de două ore în ziarul britanic The Guardian, dând click aici.

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu