Vineri, 26 august 2011, începând cu ora 13.00, va avea loc o acţiune de solidarizare cu Libia liberă în faţa ambasadei acestei ţări la Bucureşti din str. Aviator Zorileanu nr. 58

Despre scandaloasa şi ruşinoasa complicitate a României cu regimurile dictatoriale care s-au dedat la violente reprimări ale demonstranţilor pentru libertate în ţările arabe am mai scris aici.

Preşedintele Traian Băsescu şi ministrul de externe Theodor Baconschi s-au arătat prietenii loiali ai lui Muamar Ghaddafi din Libia, de Bashar Al- Assad din Siria şi de Hosni Mubarak din Egipt.

Muamar Ghaddafi şi prietenul său, Traian Băsescu

Masacrele oribile şi violenţa guvernelor acestor ţări împotriva cetăţenilor lor au generat reacţii de condamnare unanime în lumea democratică. Ţara care rămâne excepţia, spre ruşinea şi revolta partizanilor libertăţii şi democraţiei din ţara noastră.

Poate că anumite interese economice ar fi legitimat anumite relaţii cu regimurile dictatoriale din ţările arabe. Mulţi alţi lideri din ţări democratice au cultivat relaţiile cu regimuri precum cel al lui Ghaddafi. Culpa morală şi politică a administraţiei de la Bucureşti apare o dată cu lipsa de reacţie alături de comunitatea internaţională în condamnarea represiunii sângeroase la care au recurs aceste regimuri împotriva propriilor cetăţeni atunci când aceştia au ieşit în stradă pentru libertate şi reforme democratice.

Un documentar impresionant despre revoluţia din Libia şi răspunsul brutal al regimului Ghaddafi. În ciuda acestor evenimente, statul român tace, nu recunoaşte Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere menţinând relaţii diplomatice cu Libia chiar şi în aceste ultime zile…

Un stat membru al familiei democratice a Uniunii Europene şi al alianţei NATO trebuie să îşi asume şi rolul de exportator de democraţie. Cel puţin nu poate rămâne indiferent faţă de atrocităţile care au loc împotriva cetăţenilor oriunde s-ar întâmpla acestea în lume. Indiferenţa este echivalentă cu complicitatea şi reprezintă nu doar o gravă culpă morală, ci şi una politică.

Angajamentele noastre ca membri a UE şi NATO ar trebui să genereze un tip de comportament din care să rezulte ataşamentul nostru veritabil la valorile acestor structuri internaţionale. Nu putem fi democraţi cu jumătăţi de măsură. Nu putem fi şi cu NATO şi cu UE, dar în acelaşi timp şi cu Muamar Ghaddafi sau cu Bashar Al-Assad din Siria când acestora li s-a cerut răspicat demisia de către democraţiile reper.

Iată aici o declaraţie a purtătorului de cuvânt al NATO, Oana Lungescu

Conferinţa de presă a NATO, din 19 iulie 2011, despre ultimele evoluţii ale situaţiei din Libia, cu participarea Oanei Lungescu, purtător de cuvânt

Mişcarea Verzilor a reacţionat încă din 24 martie 2011 faţă de atitudinea descalificantă a preşedintelui Băsescu şi a diplomaţiei române în ce priveşte situaţia din Libia.

Am arătat în acel comunicat că “România a ratat şi cu ocazia intervenţiei motivate umanitar din Libia posibilitatea de se arăta fidelă principiilor democraţiei şi respectării drepturilor omului. Suveranitatea unui stat nu poate servi drept scut masacrării propriilor cetățeni. Atunci când un regim recurge la reprimarea sângeroasă a celor care cer reforme democratice, comunitatea internațională este îndreptățită să intervină.”

Rebelii din Libia au dedicat victoria lor demonstranţilor pentru libertate şi democraţie din Siria

De asemena că “Preşedintele României, Traian Băsescu, fără consultarea Parlamentului şi a societăţii civile, a obstrucţionat eforturile Franţei şi Marii Britanii de a construi un consens european în favoarea unei intervenţii necesare şi imediate. Cu cinism, Preşedintele Băsescu a anulat principiul de bază pe care s-a reîntemeiat societatea românească în 1989. România, într-o mai mare masură decât alte state europene a cunoscut opresiunea unui regim criminal şi personalizat. Era de datoria noastră ca națiune să reacționăm prin solidaritate cu poporul libian şi cu statele care au promovat intervenţia comunităţii internaţionale.”

Vă ofer, mai jos, un excelent apel scris de profesorul Adrian Niculescu, de la SNSPA, text publicat într-o versiune restrânsă, în revista Observator Cultural

A II-a scrisoare deschisă către ministrul de externe al României

Domnule Baconschi – tot Libia!

De peste șase luni, în Libia, se dă o exemplară bătălie, pe viață și pe moarte, pentru libertate și dreptate, care înalță spiritul uman. Este o lecție pentru umanitate, un caz-limită în istorie, în lupta cu tirania. Chiar și ca teolog, ar fi trebuit s-o înțelegeți. N-a fost așa… La ora cînd Vă scriu aceste rînduri, duminică noaptea, 21 spre 22 august, cu ochii pe France 24 TV și pe Euronews, luptătorii libieni pentru Libertate au pătruns deja în Tripoli. Cartierul Tajoura (răsculat din primele zile ale revoltei, fusese bombardat, cu aviația, în februarie, să se învețe minte!) si altele sînt, acum, eliberate, rînd pe rînd. Populația se revarsă pe străzi, ca în Bucureștiul din alt 21-22, dar decembrie, 1989. In treacăt fie spus, alte coincidențe: revolta lor s-a aprins de la Benghazi (sociologic, Timișoara situației), tot într-o zi de 15, dar februarie, nu decembrie, si nu de la un pastor, ci de la un avocat apărător al drepturilor omului, Tabril, și el, ca si Tokes, arestat – iar regimul lor a durat exact cît comunismul la noi: 42 de ani… Se dau lupte eroice. Purtătoarea de cuvînt NATO (Oana Lungescu!) a anunțat, cu puțin timp în urmă, că regimul Ghaddafi se prăbușește… Faptul că Ghaddafi face declarații psihopatice, mai rău decît Ceaușescu, că va rezista pînă la ultima picătură și că va învinge, chemînd întreg poporul libian să curețe Tripoli de bandiți și să-l apere de ”imperialiști” – asta e o altă problemă, sigur, conexă. Orice asemănare cu Revoluția noastră din Decembrie (cu diferența că momentul 20-22 decembrie, Timișoara – oraș liber, s-a dilatat, la Beghazi, șase luni..) este, riguros, ne-întîmplătoare! Mutatis-mutandis, Revoluția Română din 1989 este, vizibil, cea mai apropiată comparație posibilă. Dar nici modelul Hitler nu-i departe… Ceea ce se petrece, acum, în Libia sare, clar, din orice tipar cunoscut (prezentatoare TV cu pistol în emisiune, etc)!

De azi dimineța, veritabila armată Brancaleone a insurgenților (titlul unui film celebru, o oaste improvizată din orice, afară de militari…), compusă, ca la 1848, sau ca-n Expediția celor o mie, a lui Garibaldi, din studenți, profesori, zugravi, medici, frizeri, avocați, instalatori, ingineri, tîmplari, etc., dar prevalent intelectuali, transportați în șiruri de autoturisme delabrate și de camionete papuc, armati doar cu mitraliere, în blugi și tricouri, fără uniforme, dar cu o doză inverosimilă de curaj și entuziasm, ”o gașcă mare de golani ce-a răsturnat sclavia”, vorba cîntecului din Piața Universității, a înaintat circa 50 de Km, cucerind, în drumul său, o mare bază militară, o rafinărie vitală, eliberînd o închisoare, etc…

Vineri, în drum spre RFI, pe aceeași stradă Zorileanu, am vazut încă în funcție, cu stegurile verzi in vînt, ambasada (pardon, biroul popular!) regimului criminal Ghaddafi. Este o rușine, domnule ministru, o rusine mare pe obrazul României! Cred că este clar, și pentru Dvs și pentru dl. președinte Băsescu, care Vă comandă, că ceea ce ați făcut Dvs. echivalează cu complicitatea, de facto, cu Ghaddafi. Prin refuzul ruperii legăturilor diplomatice cu genocidara Jamahirie și prin ne-recunoașterea Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere, îi aveți amîndoi, într-un fel, pe patrioții libieni pe conștiință – deși, prin Apelul inițiat de mine (v. 22, on line, 20 martie 2011, înaintea întrunirii CSAT!), vreo 50 de personalități din societatea civilă, printre care dl Emil Constantinescu, Vă cereau exact acest simplu gest! Trimiterea obtorto collo a fregatei Ferdinand, la cererea NATO, după declarațiile penibile, din ajun, ale d.lui Băsescu, care ”se bucura” că nu trebuia să intervenim (ca și cum ar trebui să-ți ceară cineva să intervii, cînd vezi cum sînt striviți, sub șenile, oameni!), nu compensează, nicidecum. Este încă un clasic românesc: ilustrează perfect duplicitatea din zicala: și cu rușii și cu turcii! Participi la blocada unei țări, dar păstrezi relațiile cu aceasta… De altfel, nava s-a și întors, discret, pe 21 iulie. Minimă rezistență… Nici nu s-a schițat, măcar, banalul gest al prelungirii misiunii acesteia, în condițiile în care Franța, de ex., a votat, în quasi-unanimitate (minus comuniștii și cîțiva ecologiști), în Parlament, pe 12 iulie, reînnoirea întregii sale operațiuni în Libia. Noi doar am bifat o ”acțiune”…

În P. S.-ul (Observator Cultural, Nr. 319, din 2 iunie) primei mele Scrisori deschise către Dvs. apărute în Nr. 317, din 19 mai (Domnule Baconschi, faceți ca Sikorski – șeful diplomației poloneze ce, pe 11 mai, pe cînd pe Dvs. Vă preocupa milionul de voturi, s-a dus la Benghazi și a recunoscut CNT!), Vă promiteam că, în măsura în care vor apărea noi argumente în favoarea recunoșterii CNT, Vă voi ține la curent, tot din paginile Observatorului… În peste 80 de zile, faptele s-au acumulat nemăsurat. Totuși, în fața accelerării pe care o iau, în aceste ore, evenimentele (patibularul Saif al Islam, Nicușor-ul situației, a fost prins; insurgenții au liberat tot orașul, au ajuns și-n centrala Piață Verde, călcînd peste gigantografia megalomanică a lui Ghaddafi de pe caldarîm, vizibilă și din avion, lumea scandînd frenetic, în imagini unice, libertate! etc.) Vă economisesc lungul pomelnic pe care Vi-l preparasem. Voi spicui, doar, începînd cu 30 mai de cînd, practic, din biroul Dvs., ministrul de externe al Italiei, dl Franco Frattini, a zburat direct la Benghazi, capitala provizorie a insurgenților. Ce V-o fi spus?

La 3 iunie, China ia contact cu CNT, iar pe 22, îl va declara interlocutor important. Pe 4 iunie, ministrul de externe britanic, Hague vine și el la Benghazi. La 8 iunie este rîndul d.nei Jimenez, șefa diplomației spaniole, să ajungă acolo iar, pe 17, logic, Spania expulzează pe toți diplomații jamahiri. La 7 VI, fuge și ministrul muncii după ce, pe 1, fugise și cel al petrolului, Ghanem. Tot pe 7 VI, Rusia trimite la CNT un emisar, Mihail Dargelov (care spune: Ghaddafi și-a pierdut orice legitimitate cînd a tras primul glonț asupra poporului!), în vreme ce mărețul lider lansa un delirant mesaj radio că va muri ca martir. Pe 8 are loc Conferința NATO a ministrilor Apărării, pentru Libia. Ce-o fi gîndit d.l Oprea? Pe 9 VI, va urma prima vizită a unui șef de stat la Bengazi: senegalezul Wade. Tot pe 9, SUA anunță așteptata recunoștere a CNT (pe 3 VII, CNT va redeschide ambasada la Washington), și, idem, Australia. Italia va oferi 400 mil. euro CNT, Franța, 290, Turcia 200, cînd va și recunoște, oficial, CNT, pe 3 iulie. Emiratele vor recunoaște CNT pe 13 VI, reticenta Germanie, pe 14 VI (după ce, pe 8, d.na Merkel se lăsase convinsă de Obama, pe 23 VII va oferi CNT 100 mil. euro), ca și Canada. Mai grav e că, exact atunci, și Dvs. efectuați un turneu în zonă. V-ați dus în Tunisia, în Egipt, dar la Benghazi nici c-ați catadixit să puneți piciorul…

Pe 27 iunie, un eveniment major: este emis mandatul de arestare cu aducere, al Tribunalului Penal ONU, pentru Ghaddafi, fiul Saif si cumnatul al-Senussi, șeful Securității (coincidență, în paralel cu deschiderea la Phnom Penh, a procesului Kmerilor Roșii, tot în fața unei Curți Penale ONU, întrunite special pentru genocidul cambodgian. O dublă zi mare pentru Omenire!), vinovați de crime împotriva umanității (probele au fost strînse de către procurorul ONU, argentinianul Luis Moreno Ocampo). La București funcționează, deci, ambasada unui urmărit internațional… Bine jucat, domnilor Băsescu și Baconschi! Inteligetă mișcare pentru o țară NATO și UE!… Pe 12 VII, și neutra Elveție recunoaște CNT, iar Benelux-ul, pe 14. La 20 VII, liderii CNT sînt primiți, la Paris, de președintele Sarkozy, în prezența scriitorului Bernard Henry Lévy, sprijinitorul lor din prima oră, iar pe 21, șeful CNT e în vizită oficială în Spania. Bulgaria, un posibil, model pentru Dvs., deși a avut chestiunea infirmierelor, și-a redeschis, din mai, consulatul din Benghazi, iar pe 25 iulie l-a expulzat pe ultimul ”diplomat” jamahir… Pe 27 VII, Iordania recunoaște CNT, iar, pe 28, intră în funcție noii ambasadori ai Libiei Libere la Paris si Londra (sînt dați afară ultimii ghaddafiști). La 1 VIII, Franța va debloca CNT 259 mil. $, averi libiene… Ultima lovitură: pe 19 VIII, fuge și fostul Nr. 2, celebrul Abdel Salem Jalloud, tot atunci și ministrul de interne iar, cireșica de pe tort, pe 21, pînă și premierul Al Baghdadi (se pare că oficialii sînt șantajați cu familiile, ținute ostatic!). În fața unei asemenea dezintegrări a regimului, cu vreo 50 de demnitari defectori, mulți, culmea, chiar din primele zile ale revoltei, ce-ar mai fi de spus? În fine, pe plan intern, pe 28 VII, PSD, singurul partid care a acționat astfel, v-a cerut, oficial, o poziție față de recunoașterea CNT. Ce ați răspuns?

Pînă azi, 22 august, 34 de țări importante, recunosc CNT. Măcar acum, în ceasul al 13-lea, cînd Jamahiria lui Ghaddafi s-a redus la cei 6 km diametru ai reședinței-fortărețe Bab-al-Azizya, unde s-a baricadat (și noi ne temeam, la Revoluție, că Ceausescu s-ar fi putut retrage în Casa Poporului, și nu-l mai scoteam de-acolo cît îi hăul!), rupeți și Dvs., cel puțin simbolic – că altceva nu ne-a mai rămas – relațiile diplomatice și expulzati-i, cît mai e timp, pe ”diplomații” groteștii Mari Jamahirii etc… din Zorileanu, 58. Prindeți și Dvs. ultimul tren, și spălați, astfel, măcar în parte, obrazul României…

Adrian NICULESCU

București, luni, 22-23 august 2011

P. S. In sera de 23 august, ambasada jamahiră (cuvîntul libian îl rezerv, după cum V-am amintit în prima scrisoare, numai pentru insurgenți!) era, în continuare, bine-mersi, la locul ei, cu prapurele verzi, ghaddafiste, două, expuse vizibil, la intrare. Am fost, personal, să verific. Mă gîndeam, speram, că poate i-o fi venit cuiva ideea să ridice, cel puțin așa, de formă, oportunist, în ultima clipă, steagul roșu-negru-verde al Libiei Libere, cum s-a mai petrecut prin alte capitale. Aș! Nici pomeneală…

Dovadă, însă, că timpul nu este complet pierdut – și azi, 23 august, cînd luptele continuă în jurul fortăreței lui Ghaddafi, alte două țări, Bahreinul și Nigeria, au recunoscut Libia Liberă… Urmați, rogu-Vă, măcar exemplul lor și faceți și Dvs., barem acum, la fel!

Nu uitați că, după toată inacțiunea Dvs, noi, România, mai avem un ghinion absurd, pentru care, însă, chiar nu purtați vină: pe France 24, luni dimineata, 22 august, nu-mi venea să cred ochilor: fluturare de steaguri, aparent, romanești, alături de steagul verde al lui Ghaddafi, la o manifestație a regimului!… Erau singurele drapele vizibile. M-am dumirit rapid: era vorba de drapelul ciadian, exhibat, probabil, de celebrii mercenari ai Mărețului Lider, nicidecum de cel românesc! Incredibil, însă, la ce a putut duce cunoscutul nostru diferend cu Ciadul, pentru steag!… Asta ne mai lipsea! E o asociere total neavenită. Un răutăcios ar putea spune: se non è vero, è ben trovato! Eu nu zic asta, dimpotrivă! Puteți considera că este o chestiune măruntă. La nivelul imaginii țării, insă, mă tem că ar conta… Chiar și de aceea ar trebui accelerată recunoșterea CNT!…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Totuși: cine sunt cei sălbăticiți?

Caii din Delta Dunării aduși la abator

sau oamenii care îi duc la moarte?

În primele zile ale lui 1889, dată fiind sănătatea sa precară, filosoful Friedrich Nietzsche se afla la Torino, oraș cu o climă blândă, în încercarea de a se recupera într-un mediu suportabil faţă de cel cu vreme friguroasă din Germania. A avut la Torino o perioadă de creație intensă şi febrilă. Acolo a scris, în 1888, “Ecce Homo”, “Amurgul Idolilor” şi “Anticristul”. Ultimul moment de luciditate şi prăbuşirea conştiinţei sale în bezna unei maladii mentale necruţătoare sunt legate de o întâmplare care este de un tragism sfâșietor.

Friedrich Nietzsche

Aflându-se în seara zilei de 3 ianuarie 1889 într-o plimbare prin Piaţa Carlo Alberto din Torino, filosoful a văzut cum un vizitiu îşi biciuia calul. Impresionat de scena cu animalul chinuit, a alergat spre acesta şi, plângând, l-a îmbrăţişat de gât încercând să îl protejeze de lovituri. În acele clipe de o intensitate emoţională copleşitoare, ceva s-a frânt iremediabil în mintea acestei personalităţi culturale uriaşe a secolului al XIX-lea.

Nietzsche, gânditorul extraordinar care s-a revoltat împotriva a 2500 de ani de istorie a filosofiei, omul care a dărâmat necruţător sisteme de gândire impunătoare, contestatarul aprig al creștinismului, eticianul care a depăşit cadrele tradiţionale ale moralei ducând-o dincolo de bine şi de rău, esteticianul care a pus într-o lumină cu totul nouă originea operei de artă şi tragedia greacă privite din perspectiva apolinicului şi dionisiacului, criticul acerb al antisemiţilor într-o lume în care aceştia proliferau, precursorul filosofiei postmoderne şi al atâtor altor direcţii de gândire, şi-a sfârşit viaţa lui conştientă în acest tragic mod. Următorii 11 ani i-a trăit având conştiinţa fărâmată…

Pentru vizitiu a fost probabil o zi ca oricare alta. Calul, e de presupus, a avut de suferit şi cu alte prilejuri rele tratamente. Umanitatea a pierdut însă, în acea zi, una dintre cele mai interesante şi originale minţi.

Despre acest lucru vorbeşte şi filmul “Calul din Torino” care a obţinut “Leul de Argint” la Festivalul de Film de la Berin din 2011, film care va figura şi în programul Festivalului TIFF de anul acesta:

Calul din Torino – A Torinói ló – The Turin Horse – trailer

De ieri, aceia care iubim animalele şi preţuim viaţa suntem profund revoltaţi şi tulburaţi de barbaria care este pe cale să se petreacă în Delta Dunării unde recent au fost capturaţi 71 de cai sălbăticiţi din zona pădurii Letea, cai care ar urma să fie trimişi la abator pentru ca aceia care i-au capturat să primească o suma de cca 100 RON / cal…

Aceşti cai sălbăticiţi reprezintă o bogăţie extraordinară a zonei şi unică în Europa. Au fost realizate documentare despre aceste superbe animale, iar comunitatea ştiinţifică este extrem de interesantă de comportamentul lor în libertate.

Un film documentar despre caii din Delta Dunării realizat de regizorul Dan Curean – prima parte

Astăzi putem fi contemporani cu un masacru care adânceşte imaginea de zonă barbară pe care deja România o are, oferind întregii lumi o nouă probă indubitabilă despre marasmul moral în care este prăbuşită ţara noastră. Un masacru petrecut într-un colţ mirific al României de către semeni ai noştri cu care, probabil, cei mai mulţi dintre noi împărţim aceeaşi limbă maternă, aceleaşi tradiţii, aceeaşi etnie, oameni care altfel pot să pară persoane obişnuite, ca milioane de alţi cetăţeni români. Aceşti semeni au drept la vot, şi, cu siguranţă, dificultăţi financiare, un standard de viaţă scăzut şi greutăţi pe care vedem la ordinea zilei. Dar un astfel de moment – brutalizarea şi uciderea unor animale nobile, inteligente şi încântătoare, care ar trebui să beneficieze de respectul şi protecţia noastră – cască distanţe imense între noi, distanţe care tind să facă aproape irelevante celelalte trăsături comune care ne leagă. Personal mă simt complet străin de astfel de persoane şi profund ostil unei administraţii care poate permite astfel de orori.

Imaginile prezentate de presă cu caii capturaţi sunt revoltătoare. Persoane lipsite de orice fel de compasiune şi de empatie au prins, brutalizat şi înfometat caii sălbăticiţi din Delta Dunării. Nu am cuvinte suficiente pentru a exprima aversiunea faţă de asemenea acte. Rezist însă tentaţiei de a pune în discuţie mai mult de atât calitatea de fiinţe umane a unor astfel de concetăţeni. Mă limitez la întrebarea retorică din titlu. Nu sunt partizanul unor măsuri violente îndreptate împotriva acestora. Nu am face decât să răspundem unei nedreptăţi cu o alta.

Cai din Delta Dunării capturaţi şi înfometaţi

Promiscuitatea lor etică şi materială are explicaţii care ţin în bună măsură de contextul general din România. Dar ceva trebuie făcut pentru a salva caii şi pentru a-i face pe cei vinovaţi să plătească pentru actele lor de cruzime. Eventualii bani pe care i-ar câştiga din sacrificarea cailor vor trebui să-i piardă, spre exemplu, pe amenzile pe care cu siguranţă ar trebui să le plătească. În cazurile grave şi probate, prin mărturii şi imagini, unii dintre aceşti oameni ar trebui să fie sancţionaţi penal într-un mod care să descurajeze iniţiative de acest fel pe viitor. Barbaria cu faţă umană este inacceptabilă şi trebuie să îşi primească răspunsul adecvat într-un stat de drept!

Imagini şocante cu animale chinuite şi brutalizate în România – în 26 mai 2011 va avea lc la Londra un protest faţă de cruzimea faţă de animale din România

Salut iniţiativa europarlamentarului Daciana Sârbu de a încerca stoparea acestui masacru şi mă alătur tuturor eforturilor făcute, inclusiv de organizaţiile neguvernamentale precum Vier Pfoten de salvare a cailor capturaţi şi ameninţaţi cu abatorul. Caii trebuie hrăniţi, trataţi (cei care au răni şi afecţiuni vindecabile) şi apoi eliberaţi. Nu li se poate permite cetăţenilor din zonă să captureze, să brutalizeze şi să ucidă caii. Autorităţile nu pot permite aşa ceva şi trebuie să intervină de urgenţă pentru rezolvarea acestei situaţii dramatice în sensul cerinţelor ong-urilor care s-au implicat în rezolvarea cazului.

Oricum, situaţia tragică a cailor din Delta Dunării ameninţaţi cu uciderea mă duce cu gândul la efortul extraordinar făcut de cercetătoarea Dian Fossey de a înţelege şi salva viaţa gorilelor ameninţate de braconieri în Africa. Un film impresionant pe această temă a fost făcut în 1988 cu Sigourney Weaver în rolul cercetătoarei.

Trailer-ul excelentului film “Gorillas in the mist” (1988) cu Sigourney Weaver în rolul principal

UPDATE – 21 mai 2011, ora 10.24!

Caii din transportul care urma să îi ducă la abator au fost în cele din urmă salvaţi după cum se poate vedea aici! Îi felicit pe toţi cei care s-au implicat şi care au susţinut, fiecare după posibilităţi, eliberarea acestora şi care s-au opus relelor tratamente aplicate cailor şi ameninţării cu uciderea lor în masă!

O menţiune specială trebuie făcută pentru organizaţia VIER PFOTEN care a demonstrat încă o dată profesionalismul şi capacitatea de implicare totală în astfel de situaţii limită!

Am toată consideraţia faţă de astfel de oameni extraordinari precum cei de la Vier Pfoten şi voi încerca să îi ajut în munca lor cu tot ceea ce voi putea…

Din nefericire, zeci de cai au fost ţinuţi înghesuiţi într-un camion, în condiţii improprii, fără hrană sau apă timp de 24 de ore, asta după ce suferiseră traumele fizice şi psihice din ultimele zile de după capturarea lor. Astfel că unul dintre cai a murit, iar altul este în stare gravă. Medicii veterinari încearcă să îl salveze şi îi tratează şi pe ceilalţi care au răni, la rândul lor… Orice sprijin, financiar sau în medicamente cred că este în continuare extrem de binevenit! Cei de la Vier Pfoten pot fi contactaţi pe pagina lor de Facebook sau la datele postate pe site aici.

Emoţionant este şi apelul actriţei Oana Pellea pentru implicarea autorităţilor în eliberarea cailor…

Întregul efort al tuturor celor care s-au implicat în eliberarea cailor demonstrează o dată în plus că a nu rămâne indiferent şi a încerca să opreşti un abuz şi o nedreptate are sens şi poate avea urmări pozitive… Calea către civilizarea, modernizarea şi democratizarea României depinde în mod crucial de efortul cetăţenilor. Pledoaria pentru resemnare şi neimplicare echivalează cu menţinerea unei situaţii de proliferare a abuzurilor şi nedreptăţilor.

Situaţia cailor este însă în continuare dificilă şi cere o mobilizare importantă. Iată ce mesaj a fost transmis acum câteva minute pe Facebook:

Preluat “URGENT,apel umanitar pentru caii salbatici care sunt descarcati acum la URLEASCA,ferma nr.8….Este nevoie de:fir de nailon de pescuit de 20mm,ace de cusut cat mai mari si ace de seringa mari,medicamente:betadina,oximed,perfuzii,produse de …sutura plagi si pt hidratate…!!!!!!Cei care sunt in apropiere,de Urleasca(15 km de Ianca,Braila),sunt rugati de URGENTA sa mearga acolo cu aceste ajutoare fara de care caii vor murii pe capete…!!!!!!!Cine pleaca,ii ajutam noi cu bani!!!!!!Sunati pentru mai multe detalii la Roxana Radu:0723245868…Postati mai departe”

PS: Acest text poate fi citit şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

lovind un copil cu dosul palmei.

Distincţia democraţie – pseudo-democraţie.

Politicienii pot greşi adesea, un guvernământ se poate dovedi incompetent şi corupt, decizia politică se poate îndrepta împotria cetăţenilor unei ţări. Astfel de situaţii sunt întâlnite inclusiv în democraţiile consolidate. Fac parte, din nefericire, din jocul democratic… Dar democraţia nu pretinde că garantează faptul că politicienii cei mai capabili şi mai oneşti vor avea succes electoral. Nici că deciziile luate sunt cele mai înţelepte. Democraţia garantează însă posibilitatea unei competiţii de idei, partide şi personalităţi politice în măsură să dea o şansă luării unor decizii mai bune şi unor politicieni capabili şi oneşti să se facă auziţi. Singura cale reală de a combate eficient neajunsurile mediului politic ţine de un cadru liber şi pluralist de dezbatere şi confruntare de opinii, dublat de un grad ridicat de conştiinţă al cetăţenilor care să reacţioneze şi să fie vigilenţi la derapajele puterii. Prin dialog, proteste, spirit critic, opoziţie energică şi vot, abuzurile şi guvernările iresponsabile pot fi puse sub presiune şi chiar înlăturate şi se poate spera la o administraţie substanţial mai responsabilă. Dimpotrivă, o masă de oameni inerţi, lipsiţi de energia şi conştiinţa necesară coagulării unei opoziţii faţă de abuzul de putere, reprezintă terenul ideal pentru pervertirea democraţiei şi alunecarea ei spre pseudo-democraţie.

Am scris înaintea turului II al alegerilor prezidenţiale că Traian Băsescu ar trebui schimbat. Realegerea lui reprezintă legitimarea unui tip de comportament care a adâncit dezastrul pe care îl încearcă acum România cu directul lui concurs. Am spus atunci că văd un eventual nou mandat de preşedinte pentru Traian Băsescu drept o perioadă în care vom traversa un hău întunecat. Realitatea o arată că România se îndreaptă căre nicăieri. Cu actuala administraţie nu avem în faţă nici o perspectivă a unui drum, chiar şi lung, către dezvoltare, prosperitate şi democratizare.

Acum consider că Traian Băsescu reprezintă chintesenţa răului în politica românească. A dovedit în repetate rânduri că încarnează cele mai monstruoase şi profunde tare ale politicii româneşti. În 2007 a existat şansa înlăturării lui prin vot la referendum. Ratată… În 2008, partidul lui a obţinut guvernarea… O nouă şansă ratată de sancţionare a prestaţiei lui şi a oamenilor lui. Alegerile prezidenţiale din 2009 au fost proba unei noi orbiri naţionale, Traian Băsescu nefiind schimbat, în ciuda unui prim mandat dezastruos. Ceea ce unii înţeleseseră cu mult timp înainte a devenit clar unei largi majorităţi abia când guvernarea lui Traian Băsescu s-a atins de salarii şi pensii tăindu-le drastic după un lung şir de asigurări că nu se va atinge de ele… Până atunci fuseseră prizabile şi votabile populismul, ostilitatea lui faţă de democraţie, demagogia, minciunile, superficialitatea intelectuală, agresivitatea faţă de presă şi faţă de cetăţeni, vulgaritatea, surparea oricăror punţi de dialog social, lipsa unei viziuni coerente şi responsabile de dezvoltare şi de modernizare a României, atentatele repetate la cadrul constituţional românesc, prestaţia lamentabilă în plan extern unde a răcit relaţiile cu mai toate cancelariile importante iar lista problemelor politice ale lui Traian Băsescu este extrem de lungă…

Pentru ca tragi-comedia guvernării lui Traian Băsescu să atingă paroxismul şi culmile absurdului, lucru care va tulbura, cu siguranţă, generaţiile viitoare care se vor întreba „cum de a fost cu putinţă?”, păcălirea supremă a unei naţiuni a fost realizată de Traian Băsescu cu mâna pe Biblie atunci când a jurat că nu a lovit copilul cu pumnul în plex sau în gură – Biblia, o carte mai puţin valoroasă, după părerea mea, decât textele grecilor antici, spre exemplu, este oricum mai mult invocată solemn decât citită în România.

Traian Băsescu s-a priceput să obţină puterea, dar nu s-a priceput să o folosească în interesul cetăţenilor şi s-a lăsat ambetat de putere dorind tot mai multă. Deţinerea unei puteri din ce în ce mai mari a devenit scop în sine pentru Traian Băsescu. Dovadă că acum doreşte să schimbe constituţia nu pentru a o face mai democratică sau mai deschisă în ce priveşte drepturile cetăţenilor, ci pentru a-i conferi o cât mai mare putere preşedintelui şi pentru a distruge parlamentul. Oricum, acest om nu este unul curajos, ci unul laş… M-am convins de acest lucru o dată în plus atunci când, în timpul campaniei prezidenţiale din 2009, a refuzat o confruntare electorală la care ar fi trebuit să particip şi eu la Cluj-Napoca. Participarea mea acolo venea ca răspuns la o invitaţie din partea lui Traian Băsescu adresată tuturor candidaţilor, iar prezenţa mea fusese anunţată şi acceptată cu o seară înainte printr-o convorbire pe care am avut-o cu dl. Sever Voinescu, din staff-ul de campanie al lui Traian Băsescu. Dar, cu 30 de minute înainte, Traian Băsescu s-a răzgândit şi nu mi-a mai permis să particip.

Fotografie înaintea dezbaterii electorale prezidenţiale de la Cluj-Napoca unde nu mi s-a permis să particip

Sinistru este că unui astfel de om i-a mers! I-a mers de minune lui Traian Băsescu să îşi mintă în mod repetat cetăţenii… Tâlcul acestei aventuri politice este că în România pentru a avea succes politic nu trebuie să cauţi să devii un politician de bună calitate, responsabil, capabil, dedicat interesului public, ci trebuie doar să găseşti o manieră ingenioasă de a-i păcăli sau de a-i cumpăra pe votanţi… E suficient! Alegerile din 2012 se apropie şi vom vedea dacă, după ce Traian Băsescu şi camarila lui au nenorocit România mai mult decât orice altă guvernare din ultimii 21 de ani, va veni totuşi şi un decont politic exprimat printr-un vot de blam faţă de PDL.

Oricum, Convenţia PDL de astăzi nu reprezintă decât un episod, pigmentat de noile lacrimi ridicole ale preşedintelui, către pregătirea fraudei morale şi electorale de anul viitor. Această fraudă nu poate fi contracarată decât prin asumarea conştientă a valorilor democratice şi prin refuzul oricăror derapaje autoritariste. Este insuficient să fim împotriva unui om, în acest caz Traian Băsescu. Nu un simplu om trebuie să criticăm şi să sancţionăm, ci un comportament, o atitudine… Pentru că acestea pot avea mai mulţi purtători. Acei politicieni care nu dovedesc că sunt partizani veritabili ai democraţiei aduc întotdeauna cu ei dezastrul sau, în cel mai bun caz, băltirea unei administraţii mediocre care ţine o întreagă ţară pe loc… O societate poate înţelege acest lucru şi menţine într-o zonă marginală populismele, autoritarismele şi extremismele sau se poate lăsa sedusă de oameni precum Traian Băsescu şi aluneca spre prăpastie, repetând, în esenţă, erorile istorice ale trecutului… Consolidând, în acest din urmă caz, pseudo-democraţia şi îndepărtând apropierea de o democratizare autentică a ţării…

În secvenţa de mai jos din filmul The Rite (Ritualul – un film horror destul de bine realizat, dar care îşi arată la final lipsa de onestitate intelectuală când pretinde că ingredientele specifice filmelor de ficţiune – exorcisme, apariţii ale diavolului şamd – ar fi fapte reale care au inspirat realizatorii), gestul de răutate gratuită supremă al unui personaj posedat de diavol (preotul interpretat de Anthony Hopkins) este lovirea cu dosul palmei a unui copil… Imaginea seamănă izbitor cu scena arhicunoscută în care Traian Băsescu loveşte copilul. Avem aşadar la putere, pentru 10 ani din viaţa noastră, un preşedinte care comite gesturi violente la care, în filmele de ficţiune, doar personajele posedate de diavol mai recurg…

Anthony Hopkins loveşte un copil cu dosul palmei precum Traian Băsescu

Filmarea cu Traian Băsescu lovind un copil…

Secvenţa mai lungă din filmul “Ritualul”

PS: Protestez față de prezența unei reclame a firmei Roșia Montană Gold Corporation pe platforma Vox Publica

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

pe platforma Vox Publica

Am remarcat în cursul zilei de marți, 29 martie 2011, apariția unei reclame a firmei Roșia Montană Gold Corporation pe platforma Vox Publica.

Prin acest articol îmi exprim protestul față de prezența unei astfel de reclame și cer retragerea ei în primul rând în calitatea mea de cetățean și abia apoi de editorialist invitat aici.

De asemenea, le adresez invitația tuturor celor care publică pe platforma Vox Publica să își exprime dezacordul față de postarea aici a unei reclame RMGC și să ceară retragerea acesteia de pe site.

Invit și pe cititorii fideli ai platformei Vox Publica dar și publicul larg, ocazional, să își exprime punctul de vedere față de prezența reclamei RMGC aici!

UPDATE: Iată și o imagine cu reclama RMGC pe site-ul Vox Publica

Consider genul de reclamă făcută de RMGC drept una menită să inducă opinia publică în eroare și să umbrească prestigiul entităților care acceptă difuzarea acesteia în spațiul lor. De altfel CNA a și retras în 2009 reclama tv a RMGC pe motiv că reprezintă o formă de comunicare incorectă față de public.

Salut și cu acest prilej deciziile tuturor acelora, precum, spre exemplu, Festivalul Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF), care au renunțat la reclama RMGC pentru organizarea unor evenimente culturale, demonstrând astfel că au o statură morală demnă, care nu se lasă cumpărată. Există așadar oameni care dovedesc că au conștiință și care pun preț pe valori și nu pe “galbeni” în țara asta. Îmi exprim convingerea că bazându-ne pe o astfel de atitudine se poate construi ceva cu adevărat durabil în România.

Am activat ani de zile în societatea civilă pronunțându-mă ferm împotriva proiectului minier pe bază de cianuri de la Roșia Montană. În activitatea mea politică am avut nenumărate luări de poziție împotriva unui astfel de proiect care ar avea consecințe devastatoare pentru zona Roșia Montană și ar genera riscuri majore pentru oameni și mediu atât la noi cât și în țările învecinate. S-ar distruge o zonă de o rară frumusețe și un patrimoniu istoric unic și inestimabil (precum galeriile antice romane).

Împreună cu colegul meu de la Mișcarea Verzilor, Claudiu Crăciun, am scris draftul unei rezoluții adoptate la Consiliul Verzilor de la Barcelona din martie 2010, rezoluție care prevedea interzicerea interzicerea mineritului pe bază de cianuri în întreaga Uniune Europeană.

Fotografie din momentul votului asupra Rezoluţiei pe care am propus-o la Consiliul Verzilor de la Barcelona din 21 martie 2010 pentru interzicerea mineritului pe bază de cianuri în Uniunea Europeană, rezoluție pe care o puteți citi aici

Această rezoluție adoptată de Verzii Europeni a fost urmată 6 săptămâni mai târziu de o rezoluție cu conținut similar adoptată de Parlamentul European cu suportul total al Verzilor Europeni și ca urmare a implicării energice a unor europarlamentari români precum Daciana Sârbu, Renate Weber și Laszlo Tokes.

PS: Menționez faptul că nu am pretins și nu primesc nici un fel de onorariu pentru editorialele publicate pe Vox Publica. Sunt în același timp bucuros pentru faptul că mi s-a dat ocazia să pot publica în acest loc unde postează articole oameni pe care îi respect. Întrucât îmi respect și cititorii (peste 30.000 în prima lună de când am început să postez aici) voi continua să public pe Vox Publica, dar voi însoți fiecare nou editorial al meu cu o mențiune prin care îmi voi exprima protestul.

Textul poate fi citit pe platforma Vox Publica aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

şi uciderea lor abuzivă şi arbitrară

Încep cu o distincţie relevantă şi necesară unei discuţii despre drepturile animalelor şi tratamentul la care ar trebui acestea supuse, distincţie făcută de filosoful american Tom Regan. Dintr-o discuţie principială vom înţelege de ce, într-o situaţie particulară, precum cea care priveşte uciderea câinilor comunitari, soluţia propusă de unii politicieni de a ucide câinii comunitari este contrară unei etici raţionale şi civilizate, şi proprie, mai degrabă, unei mentalităţi iresponsabile şi barbare.

Agenţii morali sunt acei indivizi care, graţie capacităţilor lor complexe, precum capacitatea de a decide pe baza unor principii morale, sunt capabili să facă alegeri etice conform cu moralitatea pe care şi-o asumă. Această calitate de a lua decizii etice îi face pe agenţii morali, cum este şi firesc, responsabili din punct de vedere etic pentru actele lor realizate în libertate şi nu ca produs al unei coerciţii sau suspendări temporare a judecăţii. Prin agenţi morali trebuie să înţelegem fiinţele umane adulte şi normale.

În acelaşi timp, pacienţii morali sunt fiinţele care nu au capacitatea de a formula principii etice după care să îşi ghideze comportamentul. Astfel că actele lor nu pot intra în acelaşi registru de responsabilitate pe care o au agenţii morali. Pacienţii morali sunt în afara responsabilităţii etice, sunt amorali. Ei ar putea comite fapte care să ni se pară „bune” sau „rele”, dar nu pot fi traşi la răspundere pentru acestea. Nou-născuţii, copii mici, persoanele cu dizabilităţi mintale, persoanele aflate în comă sau moarte clinică sunt indivizii umani consideraţi pacienţi morali.

Câini comunitari într-un adăpost

Acelaşi statut de pacienţi morali îl au însă şi animalele. Animalele sunt înzestrate cu sensibilitate, aşadar au experienţa plăcerii şi a durerii. Indivizii care aparţin multor specii sunt conştienţi de sine, posedă o inteligenţă şi o voinţă remarcabile şi dezvoltă relaţii complexe cu semenii lor, cu alte animale sau cu oamenii. Suferinţa unui animal şi puterea lui de înţelegere nu trebuie ignorate iar empatia nostră trebuie să se întindă şi asupra lor, nu doar asupra oamenilor.

Activişti pentru drepturile omului protestează goi în Madrid

Important pentru discuţia de faţă este că există consecinţe asupra pacienţilor morali de pe urma acţiunilor agenţilor morali. Pacienţii morali pot suferi, pot fi afectaţi de deciziile agenţilor morali. În acelaşi timp, aşa cum faţă de pacienţii morali umani ne comportăm cu grijă şi îi considerăm fiinţe care se bucură de drepturi, respect şi demnitate, la fel, trebuie să acordăm drepturi, respect şi demnitate şi pacienţilor morali din lumea animală.

În sprijinul acestei abordări etice sunt argumente care vin nu doar dinspre iubitorii de animale care dezvoltă relaţii afective complexe cu prietenii lor non-umani, dar şi dinspre studiile ştiinţifice din ultimele decenii care arată nivelul deosebit al inteligenţei uluitoare a unora dintre speciile de animale, inclusiv a celor cu care interacţionăm foarte des, precum animalele de casă. Diferenţa dintre Homo Sapiens şi speciile de animale set doar una de grad, nu de esenţă. Avem în comun cu animalele foarte mult din simţămintele şi nevoile noastre şi chiar din gândurile noastre. Am dus la un nivel mai înalt de complexitate gândirea, tehnologia şi organizarea societăţii, dar asta nu ne dă nici un drept de a distruge şi de a acţiona cu cruzime faţă de lumea animală.

Imagine de la un protest din Spania faţă de coride…

În cazul câinilor comunitari din oraşe sunt două mari probleme la care trebuie formulat un răspuns: cum anume se elimină riscul ca aceştia să atace oameni şi cum este gestionată proliferarea lor pe străzi în cadrul unei viziuni etice responsabile şi civilizate.

La aceste două probleme, există o soluţie raţională şi etică: sterizilizarea acestora în cadrul unei strategii eficiente (spre exemplu, sterilizarea trebuie făcută în cercuri concentrice de la periferie spre centrul unui oraş), stimularea adopţiilor acestora, limitarea abandonării puilor de câini pe stradă, responsabilizarea asociaţiilor de bloc în legătură cu câinii din proximitate, identificarea haitelor posibil agresive şi periculoase pentru oameni şi destructurarea lor prin preluarea acelor câini în adăposturi sau de către persoane interesate să îi adopte, un management responsabil al adăposturilor. Pentru obţinerea unui succes, administraţia locală trebuie să lucreze într-o strânsă colaborare cu ong-urile specializate şi cu cetăţenii. Acest parteneriat este o premisă necesară a succesului.

Câinii comunitari au o viaţă între 3 şi 5 ani pe stradă… aşadar într-un oriziont de timp rezonabil, în perioada unui mandat de primar de 4 ani, se pot obţine rezultate importante pentru rezolvarea acestei probleme, dacă există voinţă şi pricepere politică. De remarcat adaptarea uimitoare a câinilor la mediul urban… În Bucureşti am văzut nu o dată câini traversând pe la semafor şi mergând cu tramvaiul, ba chiar şi cu metroul! Ar trebui făcut chiar un documetar pe tema asta de către un post precum Animal Planet…

Filosoful american Tom Regan pledând pentru drepturile animalelor

Iată însă că autorităţile din România vizează o altă „soluţie” şi anume cea a uciderii câinilor comunitari. Responsabilitatea e înlocuită de barbarie, raţiunea de bâtă, sensibilitatea de cruzime. Comisia de administraţie a Camerei Deputaţilor se pronunţă astăzi cu privire la Proiectul de Lege nr. 912 prin care decizia cu privire la eutanasierea câinilor comunitari ar urma să fie lăsată la îndemâna fiecărei primării, lucru inacceptabil pentru că ar crea un arbitrariu şi un haos decizional la nivelul întregii ţări.

Astăzi, 1 martie 2011, Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor (FNPA) organizează la ora 14:00, în faţa Palatului Parlamentului, str. Izvor 2-4, la intrare Camera Deputaţilor (in fata parcului Izvor) un M I T I N G împotriva intenţiei de a se adopta eutanasia, încarcerarea sau lăsarea la latitudinea primăriilor (varianta despre care s-a discutat) opţiunea pentru metoda de gestionare a câinilor comunitari.

Mă alături acestui protest întrucât socotesc că, în ciuda atâtor grave probleme care preocupă soceitatea noastră, fiecare decizie luată de autorităţi trebuie să ţină cont de vocile responsabile din mediul ong şi să se înscrie într-un cadru etic just.

Acum vreo 8-9 ani, la blocul unde locuiesc, trăia un câine foarte inteligent, mare şi blând. Avea o problemă la un picior, astfel că şchiopăta. Urca adesea la noi la etajul 5 şi era foarte vesel când ne vedea. Devenise prietenul nostru. Aveam grijă de el iar felul lui inocent prin care îşi exprima sentimentele faţă de noi ar fi impresionat orice om sensibil. Într-o zi când nu am fost acasă au venit însă hingherii primarului Traian Băsescu şi i-au luat pe toţi câinii din zonă pentru a-i ucide în timpul campaniei barbare pe care acesta o declanşase. Singurul care a scăpat refugiindu-se sub maşini a fost prietenul nostru. Însă hingherii l-au rănit grav… Trei zile s-a chinuit bietul câine în timp ce eu şi familia mea eram sfâşiaţi de durere. Medicii veterinari l-au tratat cum au putut, dar viaţa lui nu a mai putut fi salvată. A murit în faţa ochilor mei. Nu am să uit acel moment şi nici cine a fost principalul responsabil pentru acea cruzime. Nu-l poţi uita niciodată pe acela care îţi ucide câinele…

Protest în Barcelona împotriva uciderii animalelor

pentru a face haine de blană

Aşadar, astfel de scene de barbarie nu reprezintă o soluţie şi nu vor face decât să ostilizeze oamenii care iubesc animalele şi care vor găsi soluţii să le ascundă de hingheri atunci când aceştia vor încerca să ia câinii pentru a-i ucide. Nu trebuie deloc ignorat ataşamentul foarte multor oameni faţă de animale, ataşament care îi poate determina să recurgă la modalităţi pentru a se opune autorităţilor şi pentru a-şi apăra prietenii din lumea animală…

Într-o ţară civilizată deciziile trebuie luate cu înţelepciune şi cu grija de a ţine cont de toate aspectele unei probleme. Administraţia trebuie făcută pentru cetăţeni şi avându-i pe aceştia şi ong-urile drept parteneri. Politicienii care îi ignoră vor avea mai devreme sau mai târziu de plătit, alături însă de societate în ansamblul ei, un decont usturător…

PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

De ce este pozitiv acest lucru

pentru democraţia şi politica din România

Până în 2009 răspunsurile la întrebarea “Aveţi încredere în biserică” au adus constant aproape 90 de procente pentru biserică. Sondajele recente arată însă o continuă erodare, în ultimii doi ani, a încrederii în biserică. Conform IMAS, “dacă în ianuarie 2009 Biserica se bucura de 89,3% încredere, în ianuarie 2011 instituţia este cotată la 81,9%”.

Ştire despre atitudinea unor cetăţeni care se îmbulzesc la moaşte, lucru care nu trădează o autentică trăire religioasă ci, mai degrabă, o acută maladie socială

În ultimii doi ani, trendul privind încrederea în biserică este descrescător şi va continua pe această pantă şi în următorii ani. Abuzurile foarte multor preoţi reflectate de presă; excesele generate de relaţia mult prea strânsă a bisericii cu mediul politic; sumele record transferate din bugetul guvernului şi ale autorităţilor locale în conturile bisericilor; apetenţa exagerată a foarte multor prelaţi pentru bani şi bunuri materiale şi opulenţa afişată; insistenţa de a construi Catedrala Mântuirii Neamului în Parcul Carol, lucru care a generat o opoziţie de amploare a societăţii civile, şi obstinaţia de a o construi în dispreţul legilor şi utilizându-se fonduri publice; activitatea energică, atât în anii ’90, dar mai ales din ultimii cca 8 ani, a ong-urilor care militează pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici dreptul de a nu crede în divinitate; campaniile acestor ong-uri pentru reintroducerea evoluţionismului în şcoli, pentru stoparea îndoctrinării religioase în educaţia preuniversitară, pentru înlăturarea cenzurii impuse de Art. 13 din legea cultelor sau pentru retragerea simbolurilor religioase din sălile de curs şi susţinerea petiţiei profesorului de filosofie Emil Moise la CNCD; construcţia a mii şi mii de biserici din bani publici cu sacrificarea multor spaţii verzi în oraşe sau a unor arii protejate; scenele şocante cu mulţimile de credincioşi care se îmbulzesc an de an la moaşte, împingându-şi şi călcându-şi în picioare aproapele; obscurantismul cultivat inclusiv în şcoli; problemele cu legea ale unor înalţi ierarhi precum Teodosie Tomitanul; articolele de presă ale jurnaliştilor, personalităţilor publice şi liderilor de opinie care se pronunţă pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru temperarea exceselor bisericii în societate; asocierea cu ostentaţie a multora dintre politicienii români cu biserica mai ales în proximitatea campaniilor electorale; “nostalgia” pronunţată a unor reprezentanţi ai bisericii pentru Mişcarea Legionară; intoleranţa şi accentul pus pe violenţa fizică din unele manuale de religie; dezvăluirile privind colaboraţionismul multor ierarhi ortodocşi cu regimul comunist; neretrocedarea bisericilor greco-catolice confiscate în 1948 şi date bisericii majoritare; prezenţa surprinzător de multor teologi la vârful conducerii de stat şi prestaţia lor îndoielnică; lipsa unor semnale, chiar şi modeste, de intenţie a unei modernizări a bisericii dominante; creşterea vizibilităţii pe internet şi în presă a grupurilor de tineri umanişti, secularişti, sceptici şi atei; publicarea în limba română a unor cărţi precum cele ale lui Richard Dawkins; torturarea persoanelor cu dizabilităţi mintale în cadrul unor ritualuri de exorcizare şi cazul şocant de la Tanacu; misticismul, obedienţa şi promiscuitatea intelectuală şi culturală promovate de nu puţine voci ecleziastice sau apropiate mediilor bisericeşti; lipsa de deschidere a bisericii majoritare către un dialog onest cu criticii acestor excese enumerate mai sus şi apelul constant la atacul la persoană şi etichetarea virulentă a criticilor, de pe un ton mult prea agresiv în comunicatele şi luările de poziţie ale bisericii majoritare – ei bine, astfel de cauze şi multe altele susţin şi vor amplifica trendul de scădere a încrederii în biserică.

Mircea Badea – “S-a dat drumu’ la moaşte” – secvenţă savuroasă din emisiunea “În gura presei”, din 25 octombrie 2008, despre comportamentul şocant al maselor care se îmbulzesc la moaşte

Acest lucru reprezintă un factor pozitiv pentru construcţia democratică din ţara noastră, după cum voi arăta mai jos. Deschid însă o paranteză pentru a spune că, oricum, cota ridicată de încredere în biserică prezentată până acum de sondaje este una înşelătoare. Analiza sociologică ar trebui dublată de una psihologică, iar întrebările din sondaje puse puţin altfel pentru a prezenta realitatea ceva mai fidel.

De exemplu, atunci când oamenii sunt întrebaţi dacă au încredere în parlament, ei răspund în proporţie de doar cca 10% că “da”, cu gândul mai degrabă nu la instituţia propriu-zisă, ci la prestaţia submediocră a parlamentarilor. Aşadar, cetăţenii nu spun că nu au încredere în parlament ca instituţie fundamentală a democraţiei. Dacă nu ar avea deloc încredere în parlament, atunci probabil că nu ar mai merge la vot. Dar răspunsurile reflectă, de fapt, nemulţumirea faţă de persoanele care compun parlamentul şi faţă de activitatea lor. Încrederea scăzută de acum în parlament, de cca la 10%, nu arată, aşadar, decât neîncrederea în parlamentari, nu în instituţie ca atare. În opinia mea, ar trebui puse două întrebări pentru a avea o imagine mai clară: “Aveţi încredere în instituţia parlamentului?” şi “Aveţi încredere în prestaţia parlamentarilor?”. Întrebarea actuală din sondaje măsoară, în realitate, doar această ultimă impresie a oamenilor, cea legată de activitatea concretă a parlamentarilor.

Atunci când li se pune întrebarea “Aveţi încredere în biserică?”, cei mai mulţi dintre respondenţi nu se gândesc însă la activitatea preoţilor, ci la faptul că oamenii cred în Dumnezeu. Iar cum biserica este structura organizatorică a credinţei religioase, în mod firesc, se conexează răspunsul nu cu încrederea în preoţi, ci cu credinţa în divinitate. Biserica majoritară s-a folosit mult timp de astfel de sondaje pentru a încerca să îşi argumenteze poziţiile, în ideea că “suntem cei mai mulţi sau cei mai de încredere, deci avem dreptate!”. Dacă însă s-ar pune şi întrebarea “Aveţi încredere în preoţi?”, am convingerea că răspunsurile ar arăta o încredere mult scăzută faţă de aceştia, poate chiar sub 60-50%. Nu întâmplător este larg răspândit dictonul popular “fă ce zice popa, nu ce face popa”. Nemulţumirea populară faţă de comportamentul îndoielnic al multora dintre preoţi este veche. Desigur, ar fi de dus o întreagă discuţie, pe care nu o deschid aici, aceea despre “ce zice popa” întrucât şi acest lucru poate genera numeroase critici legitime.

Măicuţele de la Mănăstirea Petru Vodă îi cântă stareţului Iustin Pârvu “Sfânta tinereţe legionară”

Pentru democraţia fragilă din România, scăderea încrederii în biserică este un lucru încurajator pentru că arată o creştere a spiritului critic şi un plus de autonomie de gândire faţă de o instituţie care, prin excelenţă, se bazează pe autoritate. De notat şi faptul că biserica nu este o instituţie a statului. De multe ori se face această confuzie.

Pentru a înlătura eventualele neînţelegeri, fac şi precizarea că, în acest articol, nu discut despre credinţă vs. necredinţă… sunt teme diferite. Eu apăr şi am apărat în toată activitatea mea civică şi politică dreptul fiecărei persoane, indiferent de convingerile şi credinţele pe care şi le asumă, la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Am motivele mele pentru care mă declar liber cugetător, dar discuţia de faţă nu priveşte dacă e indicat sau nu să ai o opţiune sau alta în privinţa credinţei religioase, ci impactul încrederii într-o organizaţie precum biserica asupra societăţii şi funcţionării democratice a unui stat.

Imagine din cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli” iniţiată, în 2008, de Asociaţia Umanistă Română

Scăderea încrederii în biserică va duce, în timp, la o relaxare a presiunii puse pe politicieni pentru acordarea de fonduri publice imense pentru biserici. De asemenea, poate duce la o schimbare importantă de atitudine atunci când sunt elaborate legi care au legătură cu religia. De fiecare dată până acum, judecata raţională şi logica democratică în parlament par să fi fost supendate când s-a legiferat despre religie. La fel se întâmplă la guvern când se iau decizii în acelaşi domeniu… Nu în ultimul rând, preşedinţia a excelat prin obedienţa faţă de biserica majoritară, mai ales atunci când preşedintele actual a îngenunchiat în faţa Patriarhului şi i-a sărutat mâna la ceremonia de investitură, din 2005, subordonând astfel statul, în mod simbolic, Bisericii Ortodoxe Române.

O scădere a presiunii religioase asupra mediului politic va putea contribui pe lângă reducerea scurgerilor masive de fonduri căre biserică, şi la elaborarea unor legi care să garanteze libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, fără privilegii şi fără discriminări, la iniţierea unor politici publice care să privilegieze educaţia autentică, nu îndoctrinarea, la un mai mare accent pus pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe investiţii în cercetare, pe recuperarea prestigiului în societate al personalităţilor culturale şi ştiinţifice, acum mai degrabă surclasate de feţele bisericeşti, care să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în luarea deciziilor şi determinarea direcţiei acestei ţări. Ideal ar fi ca, în campaniile electorale, politicienii să se alăture unor astfel de personalităţi, nu să uzeze de populismul religios, iar în exercitarea mandatului lor să facă apel la puncte de vedere venite dinspre mediile academice, ştiinţifice şi culturale. Secularismul va trebui asumat de partidele din România întrucât acesta este un principiu care stă la baza tuturor democraţiilor consolidate. Separarea dintre stat şi biserică nu reprezintă un cadru ostil bisericilor, ci dimpotrivă, trasează limpede reperele deplinei libertăţi religioase pentru toţi. Un exemplu grăitor în acest sens este Statele Unite care a stabilit separarea prin Primul Amendament la Constituţie din 1791, garantând astfel libertatea pentru o înfloritoare activitate religioasă.

Filmare de la un protest organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O biserică credibilă este aceea care vine cu modestie şi excelenţă morală în întâmpinarea cerinţelor spirituale ale enoriaşilor, una implicată în nevoile lor sociale, una deschisă la dialog şi flexibilă faţă de provocările contemporane, nu una care parazitează fondurile publice pentru aspiraţiile materiale sau megalomanice ale unora dintre prelaţi, nu una închistată într-o dogmatică ostilă oricărei relaxări cerute de evoluţia societăţii, nu una care nu cultivă autonomia individuală, ci mai degrabă topirea personalităţii într-o masă supusă, nu una care tinde să uniformizeze şi să cultive suspiciunea faţă de cei diferiţi, nu una care cască o prăpastie tot mai largă între predici cu un ascuţit damf medieval şi diversitatea lumii postmoderne, nu una care subminează democraţia amestecându-se în politică.

Imagine de la protestul organizat de Asociaţia Umanistă Română pe data de 10 septembrie 2008, în faţa Ministerului Educaţiei, în cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli”

O democraţie autentică este una seculară, una a dezbaterilor publice lipsite de tabu-uri, una a politicii făcute în interesul şi respectul drepturilor tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţele sau convingerile lor, una cu o cotă rezonabilă, nu exagerată, de încredere în biserică, una a diversităţii, a toleranţei religioase şi ecumenismului, una a încrederii în instituţiile democratice…

Drumul României către un standard acceptabil de democraţie este încă lung, dar el trece, inevitabil, şi prin asumarea politică a secularismului. Scăderea încrederii în biserică din ultimii doi ani, în măsura în care va continua, este unul dintre factorii importanţi care dau o şansă ca acest drum să fie străbătut într-un orizont de timp rezonabil şi previzibil…

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

dificultăţile unui partid înnoitor

într-o ţară fără alegeri libere şi corecte

Pe marginea dezbaterii recente dintre

Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Mihnea Măruță, Alin Fumurescu, Cristian Ghinea, Mihai Goţiu, Dragoş Paul Aligică

Este posibilă o schimbare substanţială în prestaţia politică din România? Ar putea veni această schimbare de la actualele partide care domină scena politică? Are vreo şansă de succes un nou partid care să aducă un aer proaspăt în discursul şi prestaţia politică din ţara noastră?

Tema dezbaterii este una importantă şi merită extinsă şi prelungită. Am în vedere o serie de editoriale pe această temă. Astăzi mă voi referi doar la câteva dintre marile dificultăţi concrete pe care le are de înfruntat un nou partid pentru a apărea şi a obţine un rezultat electoral conform cu aşteptările, simpatia şi susţinerea de care s-ar bucura.

În opinia mea, discuţia despre un partid nou este aceea despre un partid înnoitor. Valorile care trebuie să fie emblematice pentru un astfel de partid înnoitor sunt, în mare, cele ale societăţii deschise şi cultivării şi prezervării democraţiei şi statului de drept. Partidul înnoitor, chiar dacă va avea o serie de priorităţi, nu ar trebui să fie unul nişat. Asta pentru că nu poţi rezolva cu adevărat nici una dintre problemele punctuale ale României, dacă nu este ajustat, în mod responsabil, printr-o viziune pe termen lung, cadrul general al structurării şi funcţionării instituţiilor din ţara noastră şi dacă nu se mizează pe calitatea umană şi profesionalismul celor care fac sistemul să funcţioneze.

Un partid înnoitor are, însă, de înfruntat nu doar lipsa unei promovări în presă, nu doar dificultatea de a strânge fondurile necesare construcţiei sale şi derulării unei campanii electorale eficiente, nu doar riscurile pe care le presupune necesitatea de a se confrunta cu conservatorismul şi cu lipsa de repere democratice din rândul unor largi părţi ale societăţii, nu doar dificultatea de a coagula grupuri mari de persoane într-un angrenaj coerent şi eficient de acţiune politică, ci şi de depăşit piedicile puse de legile electorale care îngrădesc drepturile politice.

Mihaela Miroiu vorbea recent despre faptul că România nu are trăsături ale unei democraţii veritabile, ci este doar “o democraţie electoralistă”, adică o ţară în care au loc periodic alegeri fără însă ca acestea să fie susţinute de pilonii unei autentice lumi a libertăţii şi a statului de drept. Din nefericire, nici acest ultim reazăm pentru cuvântul democraţie, alegerile, nu rezistă unei chestionări critice în România. Nu avem nici măcar un cadru electoral democratic. Alegerile nu sunt libere, pluraliste şi corecte în ţara noastră, după cum voi arăta mai jos…

Sistemul politic românesc actual este cel mai restrictiv şi discriminatoriu din Uniunea Europeană şi din întreaga lume democratică

1. România are cele mai restrictive condiţii din Uniunea Europeană pentru înregistrarea unui partid, fiind nevoie de 25.000 de membri fondatori, cel puţin câte 700 din minim 18 judeţe, inclusiv municipiul Bucureşti.

Înregistrarea partidului este, aşadar, dificil de realizat. Dacă grupul de iniţiativă va dori să se înscrie la tribunal, va constata că nu poate face acest lucru la fel ca în celelalte ţări ale Uniunii Europene unde, se poate înfiinţa un partid cu până la 10 membri precum în Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia. În Bulgaria sunt suficienţi 50 de membri, în alte ţări câteva sute de semnături iar în Polonia şi Estonia 1000. Limita maximă este atinsă în Portugalia cu 7500 de membri. Nicăieri însă nu e nevoie de mai mult în UE.

Ştiţi unde e nevoie de mulţi membri fondatori? În Khazahstan! Acesta este modelul democratic urmat de partidele româneşti care au votat legea partidelor. Cerinţa privind colectarea semnăturilor în atât de multe judeţe este arbitrară şi abuzivă, restricţionând şi apariţia unor partide regionale care activează în numeroase ţări europene şi care contribuie substanţial la viaţa politică democratică în UE.

Voi ataca în curând această prevederea legii nr. 14/2003 a partidelor politice la Curtea Constituţională întrucât ea îngrădeşte dreptul de asociere (Art. 40 din Constituţie) şi dreptul de a fi ales (Art. 37 din Constituţie).

2. Chiar dacă un partid înnoitor se înregistrează, el nu va putea să participe la alegeri parlamentare. De ce? Pentru că legea nu îi permite acest lucru decât dacă plăteşte o taxă de cca 357.000 Euro! Asta prevede Art. 29 alin. 5 din legea nr. 35/2008 a votului uninominal.

Fiecare candidat trebuie să plătească o taxă de 5 salarii minime pe economie, adică 3350 RON, întrucât salariul minim pe economie este, în 2011, de 670 RON. Astăzi un Euro este 4,23 RON. Suma totală este de cca 791 Euro/candidat. În Parlament sunt 469 de locuri (137 senator şi 332 deputaţi, plus 18 deputaţi ai minorităţilor naţionale, aşadar 469-18 = 451 mandate). Această sumă de 791 Euro x 451 de candidaţi înseamnă cca 357.000 Euro.

Depozitul cerut pentru alegeri nu este nicăieri atât de mare. Logica unui astfel de depozit, rambursabil sau nu, este aceea că măsura ar descuraja persoanele extremiste sau frivole care ar dori să candideze fără a avea, de fapt, ceva de spus şi care ar face-o pentru amuzament, crescând în mod nejustificat costurile legate de tipărirea buletinelor de vot. De asemenea, că astfel de persoane ar dilua calitatea dezbaterilor politice sau ar folosi campaniile electorale pentru promovarea unor platforme extremiste marginale.

Dar în ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria nu este cerută candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit la alegeri.

În Austria, fiecare partid care participă la alegeri plăteşte o taxă nerambursabilă de 435 Euro la nivel naţional, aşadar o sumă simbolică. În Cehia, depozitul este de 7000 de Euro la nivel naţional pentru fiecare partid, în Estonia două salarii minime pe economie pentru fiecare candidat. În Grecia este cerută o taxă nerambursabilă de 146,74 Euro pentru fiecare candidat. În Letonia maximum 7100 Euro la nivel naţional în funcţie de câte liste de candidaţi sunt propuşi de fiecare partid în cele 5 circumscripţii ale ţării. În Lituania – un salariu mediu lunar. În Olanda 11.250 Euro pentru fiecare partid la nivel naţional. Aşadar, faţă de o ţară precum Olanda, cu venituri medii de 20 de ori mai mari decât cele din România, taxa cerută în ţara noastră este de peste 30 de ori mai mare!

Iată cum o măsură care are o anumită logică democratică şi care este rezonabilă acolo unde este aplicată, se transformă în România într-o taxă excesivă care obstrucţionează drepturile politice, împiedicând participarea în alegeri a unor formaţiuni politice noi care dispun de resurse financiare modeste.

Este, desigur, încălcat şi „Ghidul bunelor practici în chestiuni electorale” elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Lege – Comisia de la Veneţia şi asumat de către Consiliul Europei, prin Rezoluţia 1320 din 2003, la Art. 1.3 alin. vi, se prevede că “Dacă este cerută constituirea unui depozit bancar, el trebuie să fie rambursabil dacă respectivul candidat sau partid obţine un anumit rezultat; suma respectivă şi rezultatul electoral nu trebuie să fie excesive.”

Dacă un partid nu va fi în măsură să plătească această taxă pentru toate colegiile, el va fi dezavantajat pentru că, pentru prima dată în istoria universală a alegerilor, sistemul pe de o parte împiedică mulţi potenţiali candidaţi să participe la competiţia electorală, iar pe de alta repartizează mandatele în funcţie de voturile obţinute de partide în toate colegiile uninominale, aşadar la nivelul întregii ţări. Dacă, spre exemplu, un partid va plasa candidaţi în 25% dintre colegii, atunci fiecare candidat al acestui partid va înfrunta câte patru candidaţi de la celelalte partide. Candidaţii acestui partid mai mic vor trebui să obţină peste 20%, în colegiile lor pentru ca partidul să treacă pragul electoral pentru a accede în parlament. O astfel de lege nu mai există nicăieri în lumea democratică, fiind demnă de dat ca exemplu despre cum anume nu se face o lege electorală.

O lege electorală democratică ar trebui elaborată, în România, în cadrele prevăzute de „Ghidul bunelor practici electorale”. Dar cine va dori acest lucru? Şi cine îl va face?

Aşadar, într-un astfel de context nedemocratic şi extrem de restrictiv, o discuţie despre un partid înnoitor trebuie să aibă în vedere, obligatoriu, prevederile legii partidelor şi ale legilor electorale pentru că acestea pot înăbuşi din start orice fel de demersuri bine intenţionate şi coerent formulate doctrinar de către grupuri de iniţiativă formate din oameni competenţi şi oneşti.

Fotografie din 3 octombrie 2010 de la lansarea Mişcării Verzilor din Piaţa Revoluţiei

Mişcarea Verzilor, din al cărei grup de iniţiativă fac parte, în foarte multe puncte corespunde trăsăturilor necesare unei formaţiuni politice care să aducă, într-adevăr, o împrospătare a mediului politic din ţara noastră. Marea majoritate a membrilor activi au până în 40 de ani şi provin din mediul antreprenorial, din societatea civilă, din zona academică, dinspre activismului pentru mediu, din zona cercetării sau a mediului artistic. Garanţia că este un nucleu înnoitor este dată de faptul că Mişcarea Verzilor îşi asumă numeroase teme despre care partidele cunoscute tac sau pe care le tratează dintr-o perspectivă excesiv conservatoare, ambiguă, incoerentă, incosecventă sau populistă. Printre astfel de teme se numără separarea dintre stat şi biserică şi libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici minorităţile religioase dar şi ateii, agnosticii şi, în general, persoanele fără o religie, drepturile persoanelor LGBT, toleranţa şi deschiderea faţă de minorităţile etnice, opoziţia categorică faţă de proiectul exploatării pe bază de cianuri de la Roşia Montană, susţinerea cercetării ştiinţifice, protejarea patrimoniului istoric şi arhitectural al oraşelor etc. Îmbucurător este că susţinerea pentru eforturile noastre creşte acolo unde reuşim să ne transmitem mesajul, şi anume pe internet, îndeosebi pe Facebook. Şi… da! Creştem… din zi în zi!

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Homofobia este o atitudine care denotă prejudecăţi, motivate uneori politic sau religios, o aversiune sau o teamă iraţională care se manifestă prin acte de discriminare, violenţă sau ură faţă de persoanele care au alte preferinţe sexuale decât cele heterosexuale. Din nefericire, homofobia este încă des întâlnită azi, îndeosebi în societăţile cu un deficit semnificativ de educaţie, civilizaţie şi democraţie. Ea nu este un fenomen care generează doar reacţii individuale, ci a avut şi are încă efecte discriminatorii în legislaţia multor state faţă de persoanele care aparţin comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali).
În ultimii ani, tot mai multe state înlătură această discriminare şi recunosc drepturile persoanelor LGBT. După cum se poate vedea în harta de mai jos, valul ţărilor care recunosc drepturile LGBT vine dinspre ţările prospere şi cu o democraţie consolidată înspre cele care nu îşi asumă încă pe deplin drepturile omului pentru toţi cetăţenii. România, ca de obicei, se complace în postura statelor care refuză să înţeleagă şi asume paşii necesari către o democraţie veritabilă. Recent, guvernul a dat un aviz negativ unui proiect de lege care ar recunoaşte parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Recunoaşterea parteneriatelor civile nu este simbolică, ci ar avea drept consecinţe, spre exemplu, asupra moştenirii pe care cei doi parteneri şi-o pot lăsa, a taxelor pe care le-ar avea de plătit, şi a pensiilor de urmaş.

Zonele cu albastru deschis şi închis arată ţările care recunosc dreptul la parteneriate civile sau căsătorii între persoane de acelaşi sex. Griul arată ţările unde aceste drepturi nu sunt recunoscute, iar portocaliul şi culoarea mară indică ţările în care există încă pedepse în legislaţie faţă de homosexualitate. Detalii aici.

Tema drepturilor persoanelor LGBT este identică, la nivel de principiu, cu cea a tuturor eforturilor de emancipare şi recunoaştere a drepturilor pentru diverse minorităţi sau grupuri defavorizate. Includ aici drepturile femeilor, drepturile afro-americanilor în Statele Unite sau ale persoanelor de culoare din Africa de Sud dominată de Apertheid, drepturile minorităţilor naţionale, drepturile minorităţilor religioase sau ale ateilor, agnosticilor, scepticilor care nu au o credinţă, drepturile celor cu dizabilităţi şamd. Aspiraţiile legitime la egalitate în drepturi şi la tratament nediscriminatoriu s-au lovit întotdeauna de indiferenţa sau ostilitatea unor majorităţi sau grupuri care au deţinut şi deţin puterea de decizie şi care s-au lăsat călăuzite de prejudecăţi şi “argumente” ideologice sau dogmatice şi iraţionale.

Persoanele LGBT care sunt ţinta unui comportament discriminatoriu ar trebui să primească un sprijin din partea politicienilor care sunt într-adevăr ataşaţi valorilor societăţii deschise şi drepturilor omului. Drepturile persoanelor LGBT fac parte din drepturile omului.
Presupun că nimeni nu doreşte ca altcineva să decidă pentru el/ea ce să gândească, pe cine să iubească, ce convingeri sau credinţe să aibă, ce preferinţe culturale să îşi asume etc. Aceia care se pronunţă agresiv faţă de persoanele LGBT şi drepturile lor ar trebui să facă un minim efort de imaginaţie şi să se pună pe ei înşişi în postura unei persoane care este privată de drepturile ei fundamentale. Într-o astfel de situaţie nu şi-ar putea clama drepturile şi cere înlăturarea nedreptăţii pe care o au de îndurat decât făcând apel, în esenţă, exact la argumentele care acum susţin recunoaşterea deplină a drepturilor LGBT.

O societate cu adevărat liberă este aceea în care oameni cu preocupări, convingeri şi preferinţe diferite pot coexista şi se pot manifesta în voie, desigur, fără a-şi încălca unii altora drepturile şi libertăţile… Iar etica fiecăruia dintre noi ar trebui să fie dublată şi de empatie. Or, atunci când unii semeni ai noştri sunt ţinta discriminării, este etic şi democratic să le devenim avocaţi.
Verzii autentici din Europa sunt astfel de avocaţi energici ai drepturilor persoanelor LGBT. Atunci când, urmând viziunea politică a Verzilor Europeni am participat la Marşul Diversităţii din 2010 m-am lovit de reacţii ostile până şi în formaţiunea politică în care activam, astfel că plecarea mea şi a colegilor mei cu care împărtăşesc aceleaşi valori, dar care reprezentam o minoritate acolo, a fost una firească. Am intrat în politică pentru a promova şi apăra nişte valori care să înnoiască şi să ridice standardul de prosperitate şi democraţie din România, nu pentru a mă supune unor prejudecăţi curente care menţin ţara noastră într-o postură neonorantă, refractară direcţiei generale urmate de democraţiile consolidate care ar trebui să fie reperul.

Fotografie de la Marşul Diversităţii din 2010

Săptămâna trecută, autorităţile de la Budapesta au interzis desfăşurarea unui marş pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT. ONG-urile şi cele două partide verzi maghiare au reacţionat imediat, lor alăturându-li-se şi Verzii Europeni. Mişcarea Verzilor din România a trimis vineri un comunicat de solidaritate care, în versiunea sa în limba engleză, a fost preluat pe site-ul Verzilor Europeni. Ca urmare a reacţiilor de amploare interne şi internaţionale, autorităţile de la Budapesta au acceptat în cele din urmă desfăşurarea marşului.

Comunicatul Mişcării Verzilor din România postat pe site-ul Verzilor Europeni

Iată-l, mai jos, în versiunea sa română. Versiunea în limba engleză este aici, iar cea în limba maghiară aici.

Mişcarea Verzilor din România susţine Gay Pride din Budapesta şi cere autorităţilor maghiare să permită desfăşurarea acesteia

Mişcarea Verzilor din România a luat act cu îngrijorare de decizia autorităţilor de la Budapesta de a nu permite anul acesta desfăşurarea Gay Pride. Considerăm această decizie antidemocratică şi contrară spiritului de libertate pe care ar trebui să îl degaje autorităţile unui stat care deţine Preşedinţia UE.
Cerem ferm autorităţilor din Budapesta să permită desfăşurarea liberă a Gay Pride, pentru a restaura astfel posibilitatea unor cetăţeni de a manifesta paşnic pentru drepturile lor. Suntem alături de verzii maghiari din Partidul Verde Ungar şi LMP, de alte formaţiuni democrate maghiare şi de Verzii Europeni care sprijină activ manifestaţia LGBT şi care susţin diversitatea opiniilor şi exprimarea lor în public.
Discriminările şi intoleranţa privind preferinţele sexuale reprezintă un fenomen încă larg răspândit, mai ales în cazul ţărilor cu democraţii imature şi fragile. De aceea susţinerea civică şi politică a unui eveniment precum Gay Pride este deosebit de importantă.
Mişcarea Verzilor este un apărător energic al drepturilor persoanelor LGBT şi va participa la manifestările Gay Pride de anul acesta de la Bucureşti. Anul trecut, Remus Cernea, actualmente Co-Preşedinte al Mişcării Verzilor, a fost primul politician român care a participat vreodată la Gay Parade.

Filmare din timpul Marşului Diversităţii de la Bucureşti din 2010

De asemenea, pentru activitatea din societatea civilă sau pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT, ca preşedinte al Asociaţiei Umaniste Române, Remus Cernea a primit distincţia internaţională “Rainbow Humanist Award 2009″ acordată de The Nordic Rainbow Humanists.

Din cauza opoziţiei interne crescânde în fostul partid în care au activat faţă de susţinerea publică explicită a drepturilor LGBT, a secularismului şi drepturilor minorităţilor naţionale, Remus Cernea, Claudiu Crăciun, Oana Tănase, Cezar Maroti, Horaţiu Ionescu şi alţi tineri politicieni verzi au decis înfiinţarea unei noi formaţiuni politice – Mişcarea Verzilor – care să îşi asume explicit şi integral principiile şi viziunea politică prevăzută de Carta Verzilor Europeni.
Din păcate, recent guvernul României a dat un aviz negativ unui proiect care ar fi recunoscut parteneriatele civile pentru cuplurile heterosexuale şi homosexuale. Mişcarea Verzilor vizează intrarea în parlamentul României la alegerile de anul viitor şi continuarea luptei politice pentru recunoaşterea drepturilor persoanelor LGBT.

Fragment dintr-o dezbatere de la Realitatea Tv din 2009 pe tema căsătoriilor LGBT.

UPDATE 23 februarie 2011, ora 23.37:

BREAKING NEWS – Statele Unite fac un pas important pentru recunoaşterea la nivel federal a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex!

Administraţia Obama a anunţat astăzi, miercuri, 23 februarie 2011, că nu va mai apăra legea care defineşte căsătoria ca fiind între femeie şi bărbat! Astfel se deschide calea recunoaşterii la nivel federal în Statele Unite a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

În acest moment, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt recunoscute în 8 state americane, dar nu şi la nivel federal.

Acum trei luni, Casa Albă a anunţat că pune capăt legislaţiei discriminatorii faţă de gay şi lesbiene din armata americană.

Legea care recunoaşte doar căsătoria între femeie şi bărbat datează din 1996. Recent a fost considerată neconstituţională de către un judecător din Massachusetts.

Până în data de 11 martie 2011 se aşteaptă un răspuns definitiv în această problemă din partea Departamentului de Justiţie al Statelor Unite.

Mai multe detalii găsiţi în articolul postat acum mai puţin de două ore în ziarul britanic The Guardian, dând click aici.

PS: Articolul a fost publicat şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

şi

privirea de hoitar a politicienilor

care sticleşte asupra unei ţări înfometate

O simplă ştire despre foametea din Sudan sau dintr-un alt loc de pe lume poate trece relativ neobservată pentru cei mai mulţi dintre noi. Oricum avem problemele, nu uşor de rezolvat, adesea dramatice, de la noi de acasă… iar Sudanul sau Haiti ori alte ţări lovite de o calamitate naturală sau măcinate de războaie civile par mult prea îndepărtate. Şi nici nu trebuie să avem mustrări de conştiinţă dacă ne lăsăm copleşiţi de problemele noastre şi suntem mai puţin atenţi la unele care par îndepărtate. În definitiv – s-ar putea gândi – ce am putea face noi pentru cei 10 copii care mor de foame la fiecare minut în întreaga lume?

Şi totuşi…

Iată mai jos o fotografie pentru care autorul ei, Kevin Carter, a primit premiul Pulitzer, în 1994. Fetiţa sudaneză, prăbuşită de foame, este pândită de un vultur care aşteaptă ca ea să moară… Sudanul este o ţară cam de 10 ori mai mare decât România şi cu cca 43 de milioane de locuitori. A fost lovită în repetate rânduri de foamete, dar şi de conflicte militare interne care au generat sute de mii de victime şi milioane de refugiaţi.

Foto: Kevin Carter, Sudan, martie 1993

Lumea s-a oprit în loc, şocată de forţa teribilă a acestei imagini, devenită ulterior subiect de polemici prelungite. Mai ales că, la doar câteva săptămâni după ce i s-a decernat premiul Pulitzer, fotograful Kevin Carter s-a sinucis, în 27 iulie 1994. Avea doar 34 de ani. În nota pe care a lăsat-o înainte de a comite suicidul, a menţionat faptul că era bântuit de imaginile terifiante ale copiilor morţi sau înfometaţi, ale execuţiilor şi altor grozăvii la care a asistat de-a lungul carierei sale scurte, dar deosebit de intense.

Împreună cu alţi trei jurnalişti fotografi sud africani foarte talentaţi, Kevin Carter a fondat un grup care a activat între 1990 şi 1994 numit “Bang – Bang Club”. Toţi cei patru au obţinut numeroase premii pentru fotografiile realizate în zone de conflict, iar doi dintre ei au fost laureaţi ai premiului Pulitzer. Însă, pe lângă Kevin Carter, şi Ken Oosterbroek şi-a pierdut viaţa, la doar 31 de ani. A murit în 18 aprilie 1994, făcându-şi munca de jurnalist, fiind împuşcat de forţele de ordine sud-africane în timpul unor tulburări din ultimele momente ale regimului de Apertheid, cu puţin înainte ca Nelson Mandela să devină preşedinte.

În 2004, regizorul Dan Krauss a realizat un documentar despre viaţa lui Kevin Carter, film nominalizat la Oscar. Recent a fost lansat un film artistic, “The Bang Bang Club” al cărui trailer îl puteţi viziona mai jos:

Trailer-ul filmului “The Bang Bang Club”

Fotografia de mai sus a stârnit, pe lângă fascinaţie, şi controverse şi dezbateri de substanţă ca, de altfel, mai tot ceea ce a împins lumea înainte. S-a spus, de pildă, că jurnalistul ar fi trebuit, într-o situaţie limită precum aceea pe care o avea în faţa lui, să lase jos aparatul foto şi să intervină pentru ajutorarea persoanei aflate în nevoie. Unii i-au reproşat lui Kevin Carter, pe astfel de considerente, fotografia, acuzându-l de lipsă de scrupule. Există însă o mărturie că fotograful ar fi intervenit totuşi. Dar, dacă a făcut-o sau nu, este mai puţin important.

Coperta filmului “Bang Bang Club” despre viaţa şi cariera jurnalistică a celor patru fotografi din Africa de Sud

În opinia mea, cei care pretind jurnaliştilor şi fotografilor să intervină în astfel de cazuri greşesc. Asta pentru că actul etic pe care îl săvârşesc cei ajunşi cu o cameră foto în mijlocul unor cumplite tragedii, de multe ori riscându-şi viaţa, este acela de a fi martori pentru noi toţi şi de a face din acel dezastru unul care nu s-a consumat în tăcere şi nu s-a topit în uitare. O astfel de imagine ne reţine, măcar pentru o clipă, gândurile şi sentimentele alături de cei loviţi. Mărturia unei grozăvii este în sine un gest etic care ne pune în faţa unei evidenţe care ne forţează la o reacţie… Aşadar, un fotograf jurnalist care ajunge în mijlocul unui dezastru nu este acolo pentru a-l înlătura, ci pentru a mărturisi. Jurnaliştii precum Kevin Carter menţin vie conştiinţa planetei, atâta câtă există ea, asupra ororilor care îi strivesc uneori pe semenii noştri.

Medicii de front nu au ca scop stoparea unui război care stinge nenumărate vieţi şi mutilează trupuri, ci ei încearcă să salveze răniţii şi să le aline durerea. La fel, misiunea jurnaliştilor nu este aceea de a interveni ei direct pentru înlăturarea imediată a efectelor unui dezastru, ci aceea de a ne face să îl privim, de a ne ajuta să nu-l uităm şi, eventual, printr-o mobilizare ulterioară, să încercăm să ajutăm printr-un efort colectiv victimele. De asemenea, să nu îl repetăm, dacă acest lucru stă în puterile noastre.

Fotografia pentru care Greg Marinovish, un alt membru al “Bang Bang Club”, a obţinut premiul Pulitzer în 1991

Desigur poate nu sunt deloc uşor de suportat astfel de fotografii. Atâta durere şi suferinţă ne poate copleşi. Dar este proprie responsabilităţii noastre de fiinţe înzestrate cu raţiune şi conştiinţă decizia de a nu adopta tactica struţului atunci când se confruntă cu o situaţie nedorită. Capul în nisip nu aduce decât o iluzorie negare a problemei. În plus, este doar o întâmplare că nu suntem în aceeaşi postură cu victima din fotografie. Neaşteptatele întorsături ale istoriei ne pot aduce oricând pe fiecare dintre noi sau pe cei dragi nouă într-o situaţie similară.

Dar oare cât de departe suntem, în realitate, aici, în România, de postura fetiţei înfometate şi pândite de vulturul din fotografie?

Cum alegerile se apropie, rămâne de văzut în ce măsură vor fi utilizate aceleaşi strategii şi atitudini de hoitari aplicate de atâţia ani în ţara noastră în pragul alegerilor şi, cel puţin în egală măsură şi ulterior. Îndeosebi faţă de o societate cum este a noastră, mai degrabă debusolată şi încorsetată în cea mai mare parte a ei de comandamente care ţin de baza piramidei lui Maslow.

Abordarea politicienilor va fi din nou una de prădător care ajungând la resurse le va folosi discreţionar pentru clientela care s-a lipit de guvernarea actuală şi de precedentele sau se va face politică într-o altă paradigmă după 2012?

Premisele unei guvernări responsabile depind, pe de o parte, de viziunea şi de maniera de abordare a problemelor, iar pe de alta de calitatea şi probitatea persoanelor care vor fi decidenţii principali. Este o neînţelegere ca democraţia să fie privită drept un sistem în care mediocritatea decizională este privilegiată. Discuţia asupra unor diverse aspecte ale democraţiei o voi relua în articole viitoare, dar aici spun doar că democraţia, pentru a se fonda pe baze solide în modernitate, a avut nevoie, la începuturile ei, de gânditori politici cu viziune care să traseze punctele cardinale ale acesteia. Apoi, pentru a se menţine şi prospera, democraţia are nevoie de cetăţeni responsabili, educaţi şi cu spirit civic, şi de decidenţi oneşti şi capabili.

Aşadar ar fi două mari direcţii în care ar putea-o lua guvernările de după 2012:

1. Ori privirile şi mentalităţile de prădători ale multora dintre politicieni vor duce la continuarea acţiunilor şi practicilor curente de spoliere a resurselor şi administrare incompetentă.

Cum se va face asta? Prin risipirea banului public pe investiţii nenecesare care doar alimentează “firmele agreate” cu fonduri publice pentru a se face lucrări publice, de regulă, de slabă calitate pe bani foarte mulţi. Prin manevre şi jocuri mici pentru interese meschine. Prin refuzul de a ridica privirea din pământ pentru a privi şi spre depărtări. Prin irosirea de energii importante pentru a schimba azi în rău ceea ce s-a făcut ieri, pentru ca mâine să modificăm din nou împingând, haotic, lucrurile către nicăieri. Pentru a submina orice construcţie vizionară, solidă şi de durată…

2. Ori se va guverna pentru a se da consistenţă la ceea ce reprezintă substanţa şi motoarele unei societăţi civilizate, privilegiindu-se lucruri precum libera iniţiativă şi un cadru economic corect, investiţia în oameni (adică educaţie, cercetare ştiinţifică şi sănătate), preocuparea pentru protejarea mediului şi, neapărat, respectarea drepturilor omului, a statului de drept şi a principiilor democratice.

Politica din România trebuie să facă saltul de la “votaţi-vă farsorii, stăpânii şi hoţii” încarnaţi de majoritatea tipologiilor politice care au dominat scena publică în ultimii 21 de ani, la “votaţi-vă partenerii pentru o guvernare responsabilă” făcută în interesul cetăţenilor.

Decizia fiecăruia dintre noi privind implicarea într-un proiect politic sau susţinerea acordată unuia şi preocuparea pentru mersul lucrurilor în ţara noastră după alegerile din 2012 va fi, poate, mai cumpătată având în minte fotografia lui Kevin Carter…

PS: Articolul poate fi citit şi comentat şi pe platforma Vox Publica, aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Google ne reaminteşte că astăzi, 19 februarie 2011, se împlinesc 135 de ani de la naşterea artistului care a revoluţionat sculptura modernă, Constantin Brâncuşi, foarte cunoscut şi apreciat pentru „Pasărea măiastră”, „Domnişoara Pogany”, „Coloana fără sfârşit”, „Masa tăcerii”, „Muza adormită”, „Poarta sărutului”, „Începutul lumii”, „Cocoşul”, „Peştele” şi atâtea alte lucrări care au deschis un câmp creativ cu totul nou. Spre exemplu, „Danaide” s-a vândut cu o sumă record de peste 18 milioane USD, iar, în 2005, una dintre „Pasarile în spaţiu” ale lui Brâncuşi a depăşit acest record fiind adjudecată la o licitaţie cu peste 27 milioane USD.

Google îl celebrează pe Brâncuşi

Opera sa s-a lovit însă de serioase neînţelegeri şi prejudecăţi, ca mai toate revoluţiile care aduc idei şi perspective complet noi. Nu toţi ochii au fost deschişi cu disponibilitatea de a aprecia arta acestui creator de geniu. În locul emoţiei şi contemplării cu încântare, Brâncuşi a avut de înfruntat în timpul vieţii încruntarea, ostilitatea şi orbirea multora.
Spre exemplu, lucrarea lui Brâncuşi „Prinţesa X” expusă la „Galeriile independenţilor” din Paris a stârnit un scandal, fiind chiar chemată poliţia pentru a o scoate din expoziţie. Un ministrul francez urma să fie prezent la vernisaj şi s-au găsit omniprezenţii, iată, indiferent de timp şi loc, „oameni de bine” care au dorit să nu zgârie ochii sensibili ai demnitarului cu o sculptură care „aducea” cu un falus… Remarcabil a fost însă răspunsul poliţiştilor veniţi la faţa locului care nu au luat nici o măsură pentru a înlătura lucrarea lui Brâncuşi, afirmând că judecarea artei nu este de competenţa lor, astfel că nu pot da curs cererii de scoatere a „Prinţesei X” din expoziţie.

Prinţesa X

În 1927, a urmat incidentul din Statele Unite… Vameşii americani au taxat „Pasărea în spaţiu” adusă atunci în SUA. Motivul lor a fost acela că ar vorba de un obiect industrial, „o piesă mecanică”. Lucrările de artă erau scutite de taxe la intrarea în Statele Unite, dar vameşii nu vedeau în „obiectul” respectiv o operă de artă… A fost plătită taxa de 600 USD cerută la vamă, dar Brâncuşi a dat în judecată Statele Unite şi a urmat un proces faimos, câştigat de artist, care a dus la schimbarea definiţiei artei în dicţionarele americane. Ca un detaliu semnificativ pentru revoluţia adusă de Brâncuşi în artă este acela că judecătorul a ţinut „Pasărea în spaţiu” pe masa sa, în timpul procesului, în poziţie culcată, nu verticală. Decizia judecătorului a fost corectă, juridic vorbind, dar el însuşi a avut dificultăţi în a înţelege orizontul deschis de Brâncuşi…

Pasărea în spaţiu

În România, opera lui Brâncuşi a avut de înfruntat în anii ’50 ostilitatea ideologică a comuniştilor care o considerau o formă de artă decadentă, fiind expresia „formalismului burghez cosmopolit”. Brâncuşi, în naivitatea şi nostalgia sa faţă de România a vrut să doneze ţării noastre lucrările aflate în atelierul său fabulos. Cum însă regimul comunist le-a refuzat, lucrările au rămas în occident făcând, în deceniile ulterioare, senzaţie în marile muzee ale lumii.

Brâncuşi în atelierul său din Paris

Mai mult, în anii ‘50, iresponsabilitatea românească a fost împinsă atât de departe încât s-a încercat dărâmarea Coloanei infinitului pentru a fi trimisă la topit… S-a aplicat o forţă de tracţiune de 8800 kgf după cum precizează Sorana Georgescu Gorjan în „Istoria coloanei infinite”. Ţara avea nevoie de fontă şi oţel pentru a construi viitorul de aur! Numai că opera lui Brâncuşi a rămas indiferentă la idealul comunist al „modernizării” României. Coloana infinitului, la a cărei rezistenţă o contribuţie importantă a avut inginerul Stefan Georgescu-Gorjan, a suferit însă o uşoară înclinaţie de pe urma agresiunii.

Coloana fără sfârşit

Deschid două paranteze care cred că au relevanţa lor într-o astfel de discuţie:
Prima este aceea că preşedintele actual al României nu a fost deloc original atunci când şi-a mărturisit dorinţa ca România să dea cât mai mulţi tinichigii şi ospătari în detrimentul filosofilor (prin extensie, al celor care lucrează cu ideile şi „imaterialul”). Preşedintele doar s-a înscris în tradiţia de mentalitate a celor care îşi asumă logica lui „ţării cât mai mult cărbune” ceea ce grăieşte de la sine despre înţelegerea îngustă a conducerii de astăzi a României faţă de problema creativităţii, libertăţii şi împlinirii unui destin individual consacrat lumii ideilor. Când se mizează tot mai mult, în lumea prosperă şi civilizată, pe o economie a cunoaşterii şi pe stimularea creativităţii, decidenţii politici principali de la noi se gândesc cum să fabrice cât mai mulţi roboţi umani condamnaţi la munci repetitive şi care mai degrabă amorţesc creativitatea. Orice muncă are demnitatea ei şi trebuie respectată, dar este contrar unor politici publice responsabile privind educaţia să afirmi, ca preşedinte de stat, că îţi doreşti mai degrabă tineri calificaţi în activităţi care nu cer în mod special inovaţie şi creativitate, decât tineri pregătiţi în domeniile care împing spiritul uman spre depăşirea limitelor…
A doua priveşte dispreţul faţă de patrimoniu cu care statuile de la Universitate au fost mutate abuziv din centrul capitalei. Pentru ce? Ni s-a spus, însă pe fondul unei tăceri vinovate a majorităţii televiziunilor asupra acestei teme, care nu au prezentat şi criticile faţă de acest proiect, ci preponderent poziţia oficială a primarului Oprescu, că raţiunea mutării acestor statui este aceea de a se face o parcare subterană… Şantierul nu avea nici măcar un panou informativ, obligatoriu prevăzut de lege, ceea ce grăieşte de la sine despre neseriozitatea întregului demers. Un arhitect care a văzut proiectul parcării „subterane” mi-a mărturisit că aceasta are prevăzute şi structuri supraterane. Or, asta înseamnă că statuile, chiar dacă vor fi readuse cândva la Universitate, vor fi puse printre sau în umbra unor construcţii, fiind astfel definitiv distrus ansamblul statuar iniţial.

Fotografie pe care am făcut-o în timpul dislocării statuii lui Ioan Heliade Rădulescu de la Universitate

Aşadar, aveţi grijă ce faceţi şi pe mâna cui daţi ideile şi valorile îndrăzneţe şi nobile. Cele mai de preţ reuşite ale creativităţii umane au de înfruntat de regulă, în prima fază, limitările inerente, dacă sistemul este în ansamblul său prost articulat, ale mediocrităţii decidente care va încerca să le înăbuşe sau să le stingă. Apoi, căzute pe mâna unor elefanţi care aleargă printre porţelanuri, au de înfruntat hazardul forţei brute aplicate asupra lor.

În artă, gustul se educă, nu există pur şi simplu… De asemenea, setea de libertate şi de autonomie individuală se cultivă şi ea, nu e un simplu dat…

Lumea pe care o avem de construit şi apărat este aceea care permite şi stimulează apariţia şi înflorirea ideilor noi şi neconvenţionale şi protejează, în acelaşi timp, valorile consacrate. Societăţile dominate de prejudecăţi, credinţe şi ideologii care menţin cenuşiul uniformizării şi sunt ostile noului şi ideilor îndrăzneţe sunt cele închise, sufocante pentru spiritele creative şi inovatoare. Acest lucru priveşte deopotrivă arta, ştiinţa, patrimoniul cultural, apartenenţa religioasă sau lipsa unei afilieri la un cult, activitatea politică şi, de fapt, o comunitate în ansamblul ei.
Mediul politic de la noi, închistat şi lipsit de curaj şi ingeniozitate în a împinge România înainte, cere la rândul lui o doză consistentă de împrospătare, de idei şi suflu noi, pentru a câştiga în responsabilitate şi substanţă.
Societăţile deschise sunt acelea care permit libera manifestare a noului în orice domeniu şi construcţia unui astfel de cadru este vitală pentru libertate. Or, nonconformismul care subminează imobilismul este cheia către o astfel de lume relaxată, stimulativă pentru creativitate şi gazdă a unui circuit şi dialog viu al ideilor care nu înlătură pe nimeni şi nimic din raţiuni arbitrare sau ideologice.
Nonconformismul, cutezanţa şi creativitatea sunt vântul care suflă mai departe în pânzele civilizaţiei umane. De forţa acestuia depinde mersul înainte al unei societăţi.
Cât de puternic este însă acum acest vânt în România?

Câteva imagini filmate cu Brâncuşi… În ultimele secunde îl vedeţi împingându-se cu prietenul său, artistul Marcel Duchamp, în joacă, pe marginea unui bazin cu apă

PS: În anul 2002, am realizat cu Societatea Culturală Noesis, printr-o colaborare cu TreeWorks şi beneficiind de un sprijin din partea Microsoft România, „Enciclopedia Virtuală Constantin Brâncuşi”. Am avut onoarea să lucrez la acest proiect cu Barbu Brezianu, regretatul exeget al lui Brâncuşi, care a fost consultantul de specialitate al acestei enciclopedii. Calitatea ei a fost recunoscută prin cel mai important premiu al industriei IT&C a României acordat pentru cea mai bună realizare culturală multimedia alături de „Enciclopedia Virtuală I.L. Caragiale”. Enciclopedia conţine şi excepţionalul documentar realizat de Cornel Mihalache despre opera şi viaţa lui Brâncuşi. Începutul acestui documentar poate fi vizionat aici:

Prima parte din excepţionalul documentar realizat de regizorul Cornel Mihalache şi consacrat operei şi vieţii lui Constantin Brâncuşi

PS: Articolul poate fi citit şi comentat şi pe platforma Vox Publica, aici…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu