În aceste zile, un scandal uriaş a izbucnit în Spania, dar el s-a răspândit rapid pe întreaga planetă şi a generat reacţii ample şi virulente, pe deplin îndreptăţite. Regele Spaniei, Juan Carlos, un şef de stat respectat şi cu o presă bună, până recent, s-a rănit la vânătoare de elefanţi în Botswana. E regretabil, desigur, că regele Spaniei are acum de îndurat o perioadă de spitalizare şi îi dorim o recuperare rapidă. Dar faptul că regele s-a dus acolo pentru a împuşca elefanţi a ultragiat opinia publică. E scandalos şi ruşinos pentru această ţară membră a Uniunii Europene că şeful ei de stat, care ar trebui să fie un reper de probitate, are astfel de preocupări şi găseşte o plăcere în actele de cruzime comise faţă de animale sălbatice.

Regele Juan Carlos al Spaniei la vânătoare de elefanţi în Africa

O fotografie cu Juan Carlos stând cu arma în mână lângă un elefant împuşcat amplifică şocul. Sinistru e că acea fotografie nu a fost făcută acum, cu prilejul Safari-ului regal de săptămâna trecută, ci în 2005. Aşadar, Regele Juan Carlos mai participase şi în trecut la astfel de „activităţi”.

Pentru familia regală spaniolă nu e singurul incident armat grav care s-a petrecut recent. Acum cca o săptămână, nepotul regelui, în vârstă de numai 13 ani s-a împuşcat singur în picior. Este ilegal ca un copil de această vârstă să folosească o armă şi e încă neclar cum de a ajus în posesia ei.

Mai grav este că regele Juan Carlos însuşi, în martie 1956, pe când avea doar 18 ani, a folosit o armă din care a plecat accidental glonţul care l-a ucis pe fratele său, prinţul Alfonso, în vârstă de numai 14 ani. Acel incident l-a marcat profund pe Juan Carlos, dar iată că nu suficient de mult pentru a-l ţine departe de mânuirea armelor.

Prinţul Alfonso al Spaniei, împuşcat mortal, pe 29 martie 1956, la vârsta de 14 ani cu un pistol ţinut îi mâini de Juan Carlos, pe atunci în vârstă de 18 ani

Juan Carlos a devenit un vânător faimos. În 2004 a participat şi la măcelul mistreţilor organizat la Balc de Ion Ţiriac. Regele Spaniei a ucis în România inclusiv o femelă de urs gestantă. Nu-i aşa?… Voluptatea de a ucide un animal care fuge îngrozit nu se-mpiedică de ciotul unor „considerente morale naive”…

Vânătoarea “tradiţională” de la Balc (Foto Florin Ciucaş)

Oricum, masacrul mistreţilor care se petrece în fiecare an la Balc este abominabil şi ar trebui interzis, dar acesta este un subiect distinct despre care voi scrie mai pe larg cu alt prilej. În România, Juan Carlos nu s-a limitat la mistreţi…

Protest al organizaţiei Vier Pfoten faţă de vânătoarea de la Balc din 2012

I s-a oferit regelui ocazia să ucidă şi câţiva urşi din Carpaţi, iar Juan Carlos nu a ratat-o… Nouă dintre ei şi-au pierdut viaţa ca ţinte fără scăpare ale vânătorului spaniol. Nu ştim dacă s-a şi fotografiat cu trofeele din România. Deocamdată, pe net, îl găsim pe vânător lângă victimele sale din Africa. Pe site-urile care promovează turismul vânătoresc, numele lui Juan Carlos este menţionat ca argument în plus pentru a veni la ucis de animale în Transilvania…

Reclamă la vânătoare în Transilvania, cu numele regelui Juan Carlos la loc de cinste

Aventurile vânătoreşti ale regelui s-au petrecut, în mod paradoxal, în timp ce era preşedinte de onoare al renumitei organizaţii pentru protecţia animalelor World Wild Fund, filiala din Spania. În ultimele două zile, peste 45.000 de oameni au semnat o petiţie prin care i se cere regelui să demisioneze din această poziţie. Preşedintele WWF Spania i-a adresat o scrisoare în care îi cere o întrevedere acestuia, cât de repede se va putea, pentru a discuta despre statutul regelui în organizaţie, date fiind informaţiile recent apărute despre vânătoarea de elefanţi. În scrisoare este menţionat faptul că numeroşi finanţatori, membri şi susţinători ai organizaţiei solicită o decizie în această privinţă. Este evident că rămânerea regelui Juan Carlos în poziţia de preşedinte de onoare al WWF Spania ar afecta grav credibilitatea organizaţiei.

Regele Juan Carlos fotografiindu-se cu bivoli ucişi la vânătoare în Africa

Personal, anticipez că Juan Carlos, atât timp cât va mai fi rege, nu va mai utiliza niciodată o armă de vânătoare, ca urmare a scandalului iscat acum. Dar lucrurile nu trebuie să se oprească la cazul particular al regelui, indiferent cum va evolua situaţia. E nevoie ca presiunea civică actuală să ducă la schimbări de substanţă în ce priveşte cruzimea şi relele tratamente la care sunt supuse animalele sălbatice de către unii semeni de-ai noştri.

Regele Juan Carlos la vânătoare

Nu mai poate fi permis, de acum încolo, cel puţin nu în Europa civilizată, ca liderii politici sau magnaţii să participe la astfel de acte barbare de vânătoare precum Safari-ul lui Juan Carlos sau măcelul anual de la Balc al lui Ion Ţiriac, fără a exista consecinţe severe asupra carierei lor politice sau a afacerilor pe care le administrează.

Marile partide din Spania s-au abţinut deocamdată de la declaraţii oficiale pe acest subiect. Totuşi, Tomas Gomez, liderul socialiştilor din Madrid i-a cerut regelui să aleagă între datoria faţă de responsabilităţile publice şi obligaţiile care îi revin ca şef de stat, şi abdicare, fapt care i-ar permite să se bucure de un alt stil de viaţă.

Presa rusă a scris că, în 2006, Juan Carlos ar fi împuşcat un urs jucăuş, care a activat la un circ înainte de a fi repus în libertate, pe nume Mitrofan, urs care în prealabil ar fi fost ademenit cu miere amestecată cu votka pentru a i se da apoi drumul pe câmp ca să satisfacă dorinţa de sânge a regelui…

Mă gândesc însă că e posibil ca unii să nu realizeze imediat culpa majoră a şefului statului spaniol… „În fond, vânătoarea e o activitate tradiţională şi specifică familiilor nobiliare sau regale de secole, s-ar putea spune… oamenii au vânat din cele mai vechi timpuri. E normal să o facă şi azi… Care e problema?”

Ei bine, problema regelui constă în următoarele…

Savanţi şi conservaţionişti din întreaga lume fac eforturi uriaşe pentru a salva speciile de animale şi diversitatea naturală de la distrugerile provocate de vânătoare, de reducerea accelerată a habitatelor, de poluare sau alţi factori. Cu toate aceste eforturi, multe specii dispar sau numărul indivizilor se reduce constant. Printre aceste specii se numără leii, tigrii, elefanţii, delfinii, balenele, diverse specii de maimuţe şamd. E nevoie de o intensificare a eforturilor pentru a proteja şi salva speciile ameninţate. Conştientizarea acestor probleme şi eforturile făcute pentru protejarea animalelor separă oamenii civilizaţi şi empatici cu animalele de persoanele care pentru un profit oarecare sau pentru satisfacerea unor plăceri extrem de discutabile sunt dispuse la fapte care duc la distrugeri masive asupra naturii şi habitatelor şi la masacrarea speciilor ameninţate cu dispariţia.

Zoologul Martin Hughes-Games alături de un pui de elefant care a arămas orfan

În plus, e o mare diferenţă între ceea ce făceau strămoşii noştri care vânau pentru a se hrăni sau, în anumite cazuri, pentru a se apăra de ameninţarea unor prădători, şi vânătoarea făcută din plăcerea de a ucide un animal sălbatic, plăcere care îi animă pe unii semeni ai noştri precum regele Juan Carlos.

Nu în cele din urmă, insensibilitatea faţă de suferinţa şi moartea produsă unui animal într-un astfel de mod ridică mari semne de întrebare cu privire la calitatea umană a persoanei respective.

Cei care se ocupă cu protejarea speciilor ameninţate se numără, în opinia mea, printre cele mai nobile fiinţe umane. Unii au avut de înfruntat dificultăţi uriaşe şi chiar au plătit cu viaţa efortul lor. Exemplul lui Dian Fossey este unul care ne tulbură, întristează şi impresionează. După cum se ştie ea a fost ucisă în 1985 în Rwanda, în timp ce lupta pentru protejarea gorilei montane, specie ajunsă la un grad critic de ameninţare cu dispariţia, în acest moment existând mai puţin de 800 de exemplare pe planetă.

Trailer-ul excepţionalului film “Gorillas In The Mist”, câştigător al Globului de Aur şi nominalizat la 5 premii Oscar, cu Sigourney Weaver în rolul naturalistei Dian Fossey

Astăzi, nobleţea se redefineşte… Regele care pleacă în Africa la vânătoare de elefanţi ar fi fost poate privit ca un fel de erou acum 3-4 secole… Acum el devine barbarul inuman, iar plăcerile sale sângeroase reprezintă un vestigiu ruşinos al unui trecut caduc. Distracţia de a împuşca animale lipsite de apărare nu mai are nici o urmă de eroism sau de nobleţe, în înţelesul lor modern. E doar laşitate şi satisfacţie morbidă de a lua viaţa unei fiinţe care ar trebui să trezească în noi curiozitate, preocupare pentru protecţie, compasiune şi grijă…

După cum se ştie, elefanţii sunt printre puţinele specii atât de inteligente încât să se recunoască în oglindă… Doar oamenii, cimpanzeii, gorilele, urangutanii, delfinii, orcile şi o specie de ciori mai au această abilitate care denotă un nivel ridicat de inteligenţă şi care reprezintă o bază pentru comportamente complexe precum empatie, altruism şi interacţiuni sociale dezvoltate cu alţi indivizi.

Testul oglinzii a fost imaginat pentru prima dată de către Charles Darwin care l-a experimentat la o grădina zoologică, punând o oglindă în faţa unui urangutan şi studiind reacţiile acestuia. Relevanţa ştiinţifică a testului oglinzii a crescut o dată cu studiile aprofundate făcute după 1970 de către savantul american Gordon G. Gallup în privinţa conştiinţei de sine a animalelor. Sunt de părere că animalele inteligente trebuie să capete un regim special de protecţie, interzicându-se orice fel de agresiune a oamenilor asupra acestor specii. Desigur, cu excepţia unor situaţii de legitimă apărare. Sunt tot mai multe voci care cer, spre exemplu, chiar recunoaşterea unui statut special, de persoane non-umane, pentru delfini, graţie inteligenţei lor deosebite.

Oricum, rămâne întrebarea: de ce să ucizi? Răspunsul „pentru că îmi face plăcere” nu mai poate fi acceptat azi. Iar când un lider politic european dă, prin faptele sale, un astfel de răspuns, se descalifică iremediabil. E echivalentul picării unui examen moral esenţial pentru societatea noastră, al unui metaforic test al oglinzii aplicat caracterului unora precum Juan Carlos sau Ion Ţiriac, care reflectă o imagine respingătoare.

Iată imagini şocante cu elefanţi ucişi de vânători în Africa…

Elefanţii folosesc unelte şi îşi transferă unii altora cunoştinţele în utilizarea acestora de la o generaţie la alta. Studii recente arată că au abilitatea conceptuală de a înţelege moartea unui semen. Dispariţia unui camarad le produce întristare vizibilă elefanţilor manifestată prin comportamente care demonstrează o capacitate evoluată de a realiza şi regreta acest lucru. Spre exemplu, s-a observat că, atunci când trec pe lângă un loc unde a murit un alt elefant, se opresc şi rămân nemişcaţi minute întregi…

Din cauza vânătorii pentru colţii de fildeş, în ultimele decenii, s-a răspândit o mutaţie genetică rară acum un secol printre elefanţi care face însă ca acum aproximativ 30% dintre ei să aibă colţii foarte mici sau să nu îi mai aibă deloc. Cum aceşti colţi sunt necesari pentru hrănire şi pentru anumite comportamente sociale este ameninţat însuşi modul de viaţă al elefanţilor în sălbăticie. Numărul elefanţilor este în scădere rapidă. În secolul XX a scăzut de 10-20 ori. În Ciad, spre exemplu, de la 300.000 în 1970, acum mai sunt doar cca 10.000. În Congo, au mai rămas 348 în anul 2006 de la un număr de aproape 10 ori mai mare în urmă cu 5 decenii. E adevărat că în Botswana mai trăiesc cca 150.000 de elefanţi. Dar permanenta restrângere a habitatelor, braconajul, schimbările climatice şi alţi factori nefavorabili anunţă un viitor nesigur pentru această specie.

O excepţională piesă cu versuri răvăşitoare a trupei MEGADETH – Countdown to Extinction – care vorbeşte despre exterminarea accelerată a speciilor, melodia fiind însoţită de imagini sugestive despre uciderea animalelor

Totuşi, există şi motive de speranţă în privinţa felului în care ne raportăm la animale… Mentalităţile se schimbă treptat şi se iau şi măsuri politice care reflectă acest lucru. Spre exemplu, Parlamentul regiunii autonome Catalane din Spania a decis în 2010 interzicerea luptelor cu tauri. Măsura a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012. În 1991, o altă regiune autonomă spaniolă – Insulele Canare – a interzis, la rândul ei, acest tip de tradiţie violentă. Valul de reacţii generat de incidentul recent cu Juan Carlos ar putea aduce şi alte măsuri sau modificări legislative importante care să dea o şansă în plus protejării speciilor ameninţate şi eliminării cruzimii şi relelor tratamente aplicate animalelor.

PS 1: acest articol nu pune în discuţie regalitatea ca instituţie şi nici nu deschide o polemică pe tema republică vs. monarhie. Dacă persoana în cauză, într-un astfel de scandal ar fi fost, să spunem, un ipotetic preşedinte al Spaniei, aş fi scris un editorial în acelaşi spirit.

PS 2: am găsit şi critici care se referă la faptul că regele ar fi cheltuit 57.850 USD cu prilejul vânătorii de elefanţi din Botswana, în timp ce foarte mulţi spanioli sunt confruntaţi cu criza economică. Este o critică legitimă în felul ei, dar irelevantă pentru tema de fond a editorialului meu. O perioadă de avânt economic şi prosperitate nu ar fi justificat comportamentul regelui… Aşadar nu suma cheltuită de rege reprezintă culpa principală, dar, desigur că o agravează, însă într-o privinţă marginală din punctul meu de vedere.

PS 3: în ultima lună şi jumătate nu am mai găsit răgazul de a scrie pe Vox Publica din cauza unei agende politice extrem de aglomerate. Voi reveni cu detalii despre ultimele evoluţii politice care privesc partidul din care fac parte şi despre implicaţiile acestora în editoriale viitoare.

PS 4: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Zeci de mii de oameni au murit, 90% din centrul istoric a fost distrus, un patrimoniu arhitectural şi cultural inestimabil fiind pierdut. Este una dintre cele mai adânci traume ale celui de-al doilea război mondial în Europa, fiind ridicate semne de întrebare serioase de către istorici şi alţi comentatori cu privire la modul în care s-a procedat de către aliaţi, în acest caz.

Dresda la 1900

Capitala Saxoniei era unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa. Renumit pentru palatele, catedralele, podurile, muzeele, parcurile şi clădirile minunate şi pentru comorile culturale fabuloase pe care le deţinea, a fost supranumit “Florenţa de pe Elba” (Elbflorenz) pe la 1800 de către iluministul german Johann Gottfried Herder, prietenul lui Goethe.

În 1736, Johann Sebastian Bach a inaugurat orga catedralei lutherane Frauenkirche, instrument realizat de celebrul constructor de orgi Gottfried Silbermann, considerat, datorită măiestriei sale fără egal, un corespondent în domeniu, al constructorului de viori Stradivarius. În sec al XIX-lea, mari muzicieni precum Robert Shumann sau Richard Wagner au locuit în Dresda amplificând prestigiul oraşului. Opera “Rienzi”, primul succes al acestuia din urmă, a avut spectacolul de debut în oraşul de pe Elba, pe 20 octombrie 1842.

Ruinele catedralei lutherane Frauenkirche din Dresda

Dresda era lipsită de apărare antiaeriană. S-a crezut că oraşul va fi cruţat de bombardamente, dat fiind faptul că era în estul Germaniei, unde anglo-americanii nu prea loviseră. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în Florenţa de pe Elba. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Imagini filmate în Dresda înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939

În februarie 1945, oraşul era plin de refugiaţii care veneau dinspre est. Armata Roşie intrase deja pe teritoriu german, iar frontul se apropiase la cca 100 de kilometri de capitala Saxoniei.

Au mai existat, înainte de februarie 1945, bombardamente sporadice, de intensitate mică, asupra Dresdei, întâmpinate de focul unei antiaeriene slabe. Victimele au fost puţine iar distrugerile cvasi-neglijabile. Bombardamentele masive ocoliseră oraşul pe întreg parcursul războiului.

Coperta excepţionalei cărţi a istoricului britanic Frederick Taylor despre tragedia oraşului Dresda

Treptat, bateriile de tunuri antiaeriene fuseseră mutate din Dresda spre alte locuri considerate mai expuse riscului sau importanță strategică. Istoricul britanic Frederick Taylor relatează într-un mod impresionant cum adolescenţii de 15-16 ani din Dresda care deserveau iniţial aceste tunuri de 88 mm au fost transferaţi departe de oraş, o dată cu bateriile antiaeriene, să moară în diferite locuri înfruntând tinerii de 18-19 ani din avioanele americane şi britanice.

În cursul zilei de 13 februarie 1945, primul val de bombardiere ar fi trebuit să fie pe timp de zi, cel american. Prognoza meteo nefavorabilă a amânat atacul. Prognoza indica însă un cer senin pentru Dresda abia în cursul serii. Obiceiul era ca americanii să bombardeze ziua, iar britanicii noaptea.

Filmul Dresden (Dresda) din 2005 prezintă într-un mod emoţionant tragedia prin care a trecut oraşul - pelicula a obţinut Premiul Televiziunii Germane pentru cea mai bună mini serie din 2005

Avioanele Luftwaffe au şocat opinia publică internaţională prin ferocitatea bombardamentelor de la Guernica (în 26 aprilie 1937, timpul războiului civil din Spania), Varşovia (25 septembrie 1939, în timpul invadării Poloniei), Rotterdam (14 mai 1940, în timpul invadării Olandei), sau când au distrus oraşul britanic Coventry (în 14 noiembrie 1940). Războiul a dus treptat la pierderea supremaţiei aeriene germane, astfel că în anii 1944-45, aviaţia militară a Reich-ului era net surclasată numeric, în ciuda unor performanţe superioare ale ultimelor modele de avioane de vânătoare.

Valul masiv de bombardiere britanice era pregătit. Flotila de avioane a efectuat un zbor înşelător deasupra teritoriului inamic, virând târziu asupra ţintei finale, Dresda, astfel încât germanii nu au ştiut care va fi ţinta reală a acestora… Fără a întâmpina o ripostă antiaeriană, piloţii britanici s-au putut concentra mai uşor pe identificarea ţintelor şi lansarea mai precisă a bombelor. Avioanele de vânătoare nocturnă germane care au intervenit au făcut-o târziu şi în număr mic, de doar 10. Au avut de înfruntat valuri de sute de avioane britanice.

O scurtă secvenţă din filmul “Dresden” care oferă o sugestie despre infernul îndurat de locuitorii Dresdei în timpul acelui bombardament

Alarma s-a dat foarte târziu în Dresda, oraşul fiind luat complet prin surprindere. În jurul orei 22.00, când în oraș s-au auzit sirenele și s-a difuzat avertismentul prin difuzoare, ziarele pentru a doua zi fuseseră deja tipărite şi aşteptau să fie distribuite, titlurile şi articolele lor făcând comparaţia dintre femeile greu încercate ale oraşului Köln, intens bombardat, şi cele din Dresda, ferite până atunci de bombardamente. La ora 22.14 au fost lansate primele bombe asupra orașului…

Buncărele şi adăposturile antiaeriene pentru populaţie aproape că lipseau în Dresda sau nu erau suficient de rezistente. Oamenilor le rămâneau subsolurile blocurilor şi clădirilor. Dar acestea, după cum s-a dovedit, au fost capcane ale morţii pentru mulţi dintre cetăţenii Dresdei care au murit axfixiaţi în subsoluri întrucât furtuna de foc declanşată în oraş i-a împiedicat să mai iasă de acolo.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare care ele au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa numita “furtună de foc” care a transformat oraşul într-o imensă torţă.

Iată şi o filmare din timpul celui de-a doilea val al bombardamentului în care se văd deja efectele devastatoare ale furtunii de foc asupra Dresdei, generate de primele bombardiere care atacaseră cu cca 3 ore înainte…

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, urmând ca apoi, cele incendiare să aprindă focuri care să se extindă treptat şi, favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile fără ferestre, să se unească unele cu altele generând furtuna de foc. Aceasta generează un vânt deosebit de puternic care îi absoarbe pe oameni. Oxigenul dispare rapid, aerul devenind irespirabil.

Britanicii au produs o astfel de furtună de foc atunci când au distrus oraşul Hamburg prin bombardamentul din iulie 1943. În Dresda, în februarie 1945 a fost obţinută o sinistră furtună de foc “perfectă”. Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1000 de grade Celsius. Chiar şi piloţii au simţit căldura uriaşă care se ridica deasupra oraşului, la câteva mii de metri fiind deasupra.

Unii au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit acolo fierţi, adesea până la calcinarea completă. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă… Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces pe străzile devenite de nerecunoscut şi greu de traversat.

Morman de cadavre strânse pentru incinerare după bombardamentul din 13-15 februarie 1945 asupra Dresdei

A doua zi au venit sutele de avioane americane care au amplificat, la rândul lor distrugerile. Bombardamentele au continuat în valuri, utimul şi cel mai puţin “eficient” având loc în dimineaţa zilei de 15 februarie. Avioanele americane, la ultimul lor atac, din cauza vremii înnorate, în mare parte au ratat Dresda… Doar câteva bombe au atins oraşul. Unele dintre avioane au depăşit ţinta şi au ajuns deasupra Pragăi… Crezând că aceea este ţinta au lansat bombele asupra capitalei Cehoslovaciei, aflate încă sub control nazist în acel moment.

Estimările asupra pierderilor de vieţi omeneşti din timpul bombardamentelor asupra Dresdei variază foarte mult. Cele întocmite de istorici recunoscuţi pentru probitate vorbesc de o cifră între 25.000 – 40.000 de morţi. Dincolo de cifre, rămâne tragedia fiecărei victime şi experienţa terifiantă încercată de toţi cei care au trăit acel bombardament. E imposibil de cuprins empatic valul de groază, durere şi moarte care a măturat atunci Dresda.

Ruinele Dresdei

Justificările publice ale aliaţilor pentru bombardamentul asupra Dresdei au fost de ordin militar. S-a spus că Dresda era un centru de comunicaţii important pentru germani în acea fază a războiului. Prin gara din oraş treceau zilnic trenuri cu trupe, muniţie şi provizii necesare confruntării din est cu ruşii care ajunseseră la doar 100 de km. Facilităţile industriale din Dresda fuseseră convertite la efortul de război. Spre exemplu, fabrica de ţigări producea gloanţe, uzinele Zeiss-Ikon produceau componente de mare precizie pentru submarine şi nu numai, multe alte ateliere participând, de asemenea la efortul de război al Wermachtului.

Erau folosiţi şi muncitori sclavi, inclusiv evrei. Comunitatea evreiască din oraş a fost decimată, cei mai mulţi fiind trimişi cu trenurile pentru care au fost siliți să își cumpere bilete din gară doar pentru “dus”, şi ucişi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Printre puținii evrei din Dresda care au supraviețuit Holocaustului se numără cei din familii mixte, precum profesorul de literatură Victor Klemperer, sau unii dintre cei care au lucrat ca sclavi în fabricile și atelierele germane.

Dincolo de aceste raţiuni, rămâne însă tragedie umană de nedescris şi de necuprins cu mintea decât într-o măsură limitată. Cărţile, filmele şi documentarele ne ajută să înţelegem mai bine acest moment istoric de un dramatism copleşitor. Totul este să reflectăm atent asupra celor întâmplate şi să prelungim reflecţia în acţiune care să reducă pe viitor riscul unor izbucniri de violenţă care să răpească vieţi şi să strivească demnitatea umană şi valorile civilizaţiei.

Filosoful britanic Anthony Grayling, în excepţionala carte “Among The Dead Cities” pune în discuţie moralitatea bombardamentelor concentrate asupra zonelor civile din oraşele distruse în cel de-al doilea război mondial de către aliaţi în Germania şi Japonia. Simplul fapt că purtau un război just nu reprezintă un temei suficient pentru pentru aliaţi de a comite bombardamente deliberate şi disproporţionate asupra zonelor civile. Anthony Grayling vorbeşte despre crime morale (moral crimes) comise de aliaţi în cel de-al doilea război mondial împotriva civililor din ţările inamice.

A condamna atrocităţile naziştilor – conflagraţia mondială declanşată de ei, Holocaustul, represiunile SS, genocidul extins asupra popoarelor cucerite în estul Europei, crimele de război – reprezintă o datorie morală a oricărui cetăţean democrat şi civilizat. Regimul nazist a comis orori care ne cutremură şi pe care trebuie să e privim în faţă pentru a ne înţelege istoria şi a nu le mai repeta. În acelaşi timp, conştiinţa noastră etică trebuie să cuprindă şi evenimentele care reprezintă o culpă morală uriaşă a unor înalţi decidenţi aliaţi care au hotărât acţiuni care ne răvăşesc şi astăzi şi pe care nu le putem cauţiona prin tăcere sau minimalizare. Trebuie să ne privim istoria în faţă! Oricum, singura alternativă viabilă la dictatură, războaie şi orori rămâne democraţia şi societatea deschisă. Democraţiile nu fac războaie între ele…

Impresionantă este şi perspectiva pe care ne-o oferă asupra evenimentelor scriitorul american Kurt Vonnegut care, în februarie 1945, era prizonier de război în Dresda. Romanul său “Abatorul cinci”, considerat printre cele mai bune 100 de romane americane din secolul al XX-lea, relatează experienţa extremă pe care a încercat-o autorul în timpul bombardamentului şi după şi descrie peisajul selenar pe care i l-a înfăţişat Dresda distrusă…

Catedrala lutherană FRAUENKIRCHE din Dresda în anul 1880

Catedrala lutherană Frauenkirche a rezistat în mod uimitor bombardamentului până în 15 februarie dimineaţa. Cumva, bombele nu au reuşit să o distrugă, ricoşând probabil de pe cupola acesteia. Însă, din cauza căldurii care a depăşit în timpul furtunii de foc 1000 de grade Celsius, pilonii de susţinere ai catedralei şi mortarul acesteia au slăbit şi nu au mai putut suporta greutatea cupolei.

Catedrala a colapsat în dimineaţa zilei de 15 februarie 1945. Fusese pentru peste 200 de ani unul dintre reperele de prim ordin frumosului oraş. Timp de 5 decenii ruinele ei au rămas un simbol al războiului şi al distrugerilor pe care le avem de suportat dacă lăsăm să se dezlănţuie demonii acestuia. Mai multă înţelepciune am deprins cu greu, cu uriaşe sacrificii.

Un documentar excepţional realizat despre tragedia Dresdei putei urmări, în şase episoade, începând cu cel de mai sus…

Modernitatea nu a calmat însă bestia ascunsă în noi, ci i-a pus în mâini unelte tot mai eficace pentru a devasta, supune şi ucide. Tiraniile şi ideologiile extremiste o stimulează şi o pun în acţiune când reuşesc să se impună. Regimurile totalitare din secolul al XX-lea au reprezentat o culme a barbariei tehnologizate, construind o industrie a morţii şi terorii şi aducându-şi cetăţenii şi omenirea în faţa unora dintre cele mai cumplite orori pe care le-a cunoscut. Achiziţiile etice pe care le avem astăzi sunt în continuare fragile. Crizele sângeroase ale istoriei pot răbufni, practic, oricând. Pentru a le opri, amâna sau atenua este nevoie de un efort politic, civic, educaţional, cultural şi diplomatic permanent. Suntem contemporani cu tragedii umane revoltătoare provocate de semeni ai noştri. Războaiele, conflictele şi tensiunile sunt la ordinea zilei în jurnalele de ştiri. Pledoaria pentru pace rămâne mereu actuală. Nimic nu garantează un viitor global paşnic sau lipsit de noi traume istorice majore. Riscurile unor noi orori pe scară largă se menţin la o cotă ridicată…

Catedrala Frauenkirche a fost reconstruită după 1989 şi reinaugurată în 2005, printr-un efort extraordinar pornit printr-o iniţiativă a unui grup condus de muzicianul Ludwig Güttler. Printre susţinătorii deosebit de activi ai proiectului s-a numărat şi laureatul premiului Nobel pentru medicină din 1999, Günter Blobel care şi-a donat cei aproximativ 1 milion USD primiţi. Acesta s-a născut în Germania şi a trecut prin Dresda în ianuarie 1945, la vârsta de 8 ani, refugiindu-se din faţa trupelor ruseşti care avansau în teritoriul german. Atunci a văzut catedrala Frauenkirche. Gűnter Blobel a lucrat, în primii ani ani carierei sale, sub tutela lui George Emil Palade, laureatul de origine română al premiului Nobel pentru Medicină din 1974.

Săptămâna trecută au avut loc manifestări de comemorare emoţionante în Dresda, ca în fiecare an. Multe mii de oameni au făcut un lanţ uman pentru a stopa un marş al extremei drepte care umbreşte manifestările comemorative printr-un mesaj revanşard şi care cultivă ura.

Adagio – interpretată la orgă de Xaver Varnus

Cumplita tragedie a Dresdei este totodată asociată unei compoziţii muzicale extraordinare… Celebra piesă Adagio atribuită, în mod eronat, compozitorului Tomaso Albinoni a fost, de fapt, compusă după cel de-al doilea război mondial în împrejurări determinate de marea conflagraţie.

Biblioteca din Dresda era una dintre cele mai mari din Europa. În timpul trăzboiului şi-a transferat o mare parte a manuscriselor în 18 castele şi diferite alte locuri de depozitare pentru a le proteja, astfel că cea mai mare parte a comorilor deţinute de aceasta a supravieţuit. Dar au fost pierdute, totuşi, aproximativ 200.000 de manuscrise şi publicaţii, incluzând aici şi manuscrise muzicale unice, precum o mare parte din opera nepublicată a lui Tomaso Albinoni (8 iunie 1671 – 17 ianuarie 1751), îndeosebi din ultima perioadă de creativitate a acestuia.

Sarah Brightman interpretează piesa “Anytime Anywhere” care are ca temă muzicală Adagio

Un muzicolog şi compozitor italian, pe nume Remo Giazotto, care a şi scris o monografie Albinoni şi care a fost directorul programelor de muzică de cameră al postului RAI, a cerut şi primit de la Biblioteca din Dresda un fragment dintr-un manuscris cu un fragment dintr-o sonată a lui Tomaso Albinoni. Fragmentul de partitură nu conţinea, susţine Remo Giazotto, decât notele pentru partea de bass. Pe baza acestui fragment, Remo Giazotto a compus piesa Adagio pe care a înregistrat-o în 1958. Piesa s-a bucurat de un succes uriaş, fiind utilizată în multe filme şi fiind interpretată, în diferite versiuni, de către artişti faimoşi, de la Renaissance şi The Doors, la Yngwie Malmsteen şi Sarah Brightman.

The Doors au cântat piesa “Severed Garden” bazată tot pe tema muzicală din Adagio

Vă invit să ascultaţi Adagio în mai multe versiuni pe care vi le ofer aici. Dedic acestă extraordinară piesă şi acest articol celor care au murit la Dresda în bombardamentele din 13-15 februarie 1945 şi tuturor victimelor inocente ale războaielor din trecut, prezent şi viitor.

UP-date: am adăugat și o interpretare a piesei “Adagio” sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan, însoțită de imagini care vorbesc o dată în plus despre cât de fragil este totul…

PS: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Vineri, 26 august 2011, începând cu ora 13.00, va avea loc o acţiune de solidarizare cu Libia liberă în faţa ambasadei acestei ţări la Bucureşti din str. Aviator Zorileanu nr. 58

Despre scandaloasa şi ruşinoasa complicitate a României cu regimurile dictatoriale care s-au dedat la violente reprimări ale demonstranţilor pentru libertate în ţările arabe am mai scris aici.

Preşedintele Traian Băsescu şi ministrul de externe Theodor Baconschi s-au arătat prietenii loiali ai lui Muamar Ghaddafi din Libia, de Bashar Al- Assad din Siria şi de Hosni Mubarak din Egipt.

Muamar Ghaddafi şi prietenul său, Traian Băsescu

Masacrele oribile şi violenţa guvernelor acestor ţări împotriva cetăţenilor lor au generat reacţii de condamnare unanime în lumea democratică. Ţara care rămâne excepţia, spre ruşinea şi revolta partizanilor libertăţii şi democraţiei din ţara noastră.

Poate că anumite interese economice ar fi legitimat anumite relaţii cu regimurile dictatoriale din ţările arabe. Mulţi alţi lideri din ţări democratice au cultivat relaţiile cu regimuri precum cel al lui Ghaddafi. Culpa morală şi politică a administraţiei de la Bucureşti apare o dată cu lipsa de reacţie alături de comunitatea internaţională în condamnarea represiunii sângeroase la care au recurs aceste regimuri împotriva propriilor cetăţeni atunci când aceştia au ieşit în stradă pentru libertate şi reforme democratice.

Un documentar impresionant despre revoluţia din Libia şi răspunsul brutal al regimului Ghaddafi. În ciuda acestor evenimente, statul român tace, nu recunoaşte Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere menţinând relaţii diplomatice cu Libia chiar şi în aceste ultime zile…

Un stat membru al familiei democratice a Uniunii Europene şi al alianţei NATO trebuie să îşi asume şi rolul de exportator de democraţie. Cel puţin nu poate rămâne indiferent faţă de atrocităţile care au loc împotriva cetăţenilor oriunde s-ar întâmpla acestea în lume. Indiferenţa este echivalentă cu complicitatea şi reprezintă nu doar o gravă culpă morală, ci şi una politică.

Angajamentele noastre ca membri a UE şi NATO ar trebui să genereze un tip de comportament din care să rezulte ataşamentul nostru veritabil la valorile acestor structuri internaţionale. Nu putem fi democraţi cu jumătăţi de măsură. Nu putem fi şi cu NATO şi cu UE, dar în acelaşi timp şi cu Muamar Ghaddafi sau cu Bashar Al-Assad din Siria când acestora li s-a cerut răspicat demisia de către democraţiile reper.

Iată aici o declaraţie a purtătorului de cuvânt al NATO, Oana Lungescu

Conferinţa de presă a NATO, din 19 iulie 2011, despre ultimele evoluţii ale situaţiei din Libia, cu participarea Oanei Lungescu, purtător de cuvânt

Mişcarea Verzilor a reacţionat încă din 24 martie 2011 faţă de atitudinea descalificantă a preşedintelui Băsescu şi a diplomaţiei române în ce priveşte situaţia din Libia.

Am arătat în acel comunicat că “România a ratat şi cu ocazia intervenţiei motivate umanitar din Libia posibilitatea de se arăta fidelă principiilor democraţiei şi respectării drepturilor omului. Suveranitatea unui stat nu poate servi drept scut masacrării propriilor cetățeni. Atunci când un regim recurge la reprimarea sângeroasă a celor care cer reforme democratice, comunitatea internațională este îndreptățită să intervină.”

Rebelii din Libia au dedicat victoria lor demonstranţilor pentru libertate şi democraţie din Siria

De asemena că “Preşedintele României, Traian Băsescu, fără consultarea Parlamentului şi a societăţii civile, a obstrucţionat eforturile Franţei şi Marii Britanii de a construi un consens european în favoarea unei intervenţii necesare şi imediate. Cu cinism, Preşedintele Băsescu a anulat principiul de bază pe care s-a reîntemeiat societatea românească în 1989. România, într-o mai mare masură decât alte state europene a cunoscut opresiunea unui regim criminal şi personalizat. Era de datoria noastră ca națiune să reacționăm prin solidaritate cu poporul libian şi cu statele care au promovat intervenţia comunităţii internaţionale.”

Vă ofer, mai jos, un excelent apel scris de profesorul Adrian Niculescu, de la SNSPA, text publicat într-o versiune restrânsă, în revista Observator Cultural

A II-a scrisoare deschisă către ministrul de externe al României

Domnule Baconschi – tot Libia!

De peste șase luni, în Libia, se dă o exemplară bătălie, pe viață și pe moarte, pentru libertate și dreptate, care înalță spiritul uman. Este o lecție pentru umanitate, un caz-limită în istorie, în lupta cu tirania. Chiar și ca teolog, ar fi trebuit s-o înțelegeți. N-a fost așa… La ora cînd Vă scriu aceste rînduri, duminică noaptea, 21 spre 22 august, cu ochii pe France 24 TV și pe Euronews, luptătorii libieni pentru Libertate au pătruns deja în Tripoli. Cartierul Tajoura (răsculat din primele zile ale revoltei, fusese bombardat, cu aviația, în februarie, să se învețe minte!) si altele sînt, acum, eliberate, rînd pe rînd. Populația se revarsă pe străzi, ca în Bucureștiul din alt 21-22, dar decembrie, 1989. In treacăt fie spus, alte coincidențe: revolta lor s-a aprins de la Benghazi (sociologic, Timișoara situației), tot într-o zi de 15, dar februarie, nu decembrie, si nu de la un pastor, ci de la un avocat apărător al drepturilor omului, Tabril, și el, ca si Tokes, arestat – iar regimul lor a durat exact cît comunismul la noi: 42 de ani… Se dau lupte eroice. Purtătoarea de cuvînt NATO (Oana Lungescu!) a anunțat, cu puțin timp în urmă, că regimul Ghaddafi se prăbușește… Faptul că Ghaddafi face declarații psihopatice, mai rău decît Ceaușescu, că va rezista pînă la ultima picătură și că va învinge, chemînd întreg poporul libian să curețe Tripoli de bandiți și să-l apere de ”imperialiști” – asta e o altă problemă, sigur, conexă. Orice asemănare cu Revoluția noastră din Decembrie (cu diferența că momentul 20-22 decembrie, Timișoara – oraș liber, s-a dilatat, la Beghazi, șase luni..) este, riguros, ne-întîmplătoare! Mutatis-mutandis, Revoluția Română din 1989 este, vizibil, cea mai apropiată comparație posibilă. Dar nici modelul Hitler nu-i departe… Ceea ce se petrece, acum, în Libia sare, clar, din orice tipar cunoscut (prezentatoare TV cu pistol în emisiune, etc)!

De azi dimineța, veritabila armată Brancaleone a insurgenților (titlul unui film celebru, o oaste improvizată din orice, afară de militari…), compusă, ca la 1848, sau ca-n Expediția celor o mie, a lui Garibaldi, din studenți, profesori, zugravi, medici, frizeri, avocați, instalatori, ingineri, tîmplari, etc., dar prevalent intelectuali, transportați în șiruri de autoturisme delabrate și de camionete papuc, armati doar cu mitraliere, în blugi și tricouri, fără uniforme, dar cu o doză inverosimilă de curaj și entuziasm, ”o gașcă mare de golani ce-a răsturnat sclavia”, vorba cîntecului din Piața Universității, a înaintat circa 50 de Km, cucerind, în drumul său, o mare bază militară, o rafinărie vitală, eliberînd o închisoare, etc…

Vineri, în drum spre RFI, pe aceeași stradă Zorileanu, am vazut încă în funcție, cu stegurile verzi in vînt, ambasada (pardon, biroul popular!) regimului criminal Ghaddafi. Este o rușine, domnule ministru, o rusine mare pe obrazul României! Cred că este clar, și pentru Dvs și pentru dl. președinte Băsescu, care Vă comandă, că ceea ce ați făcut Dvs. echivalează cu complicitatea, de facto, cu Ghaddafi. Prin refuzul ruperii legăturilor diplomatice cu genocidara Jamahirie și prin ne-recunoașterea Consiliului Național de Tranziție al Libiei Libere, îi aveți amîndoi, într-un fel, pe patrioții libieni pe conștiință – deși, prin Apelul inițiat de mine (v. 22, on line, 20 martie 2011, înaintea întrunirii CSAT!), vreo 50 de personalități din societatea civilă, printre care dl Emil Constantinescu, Vă cereau exact acest simplu gest! Trimiterea obtorto collo a fregatei Ferdinand, la cererea NATO, după declarațiile penibile, din ajun, ale d.lui Băsescu, care ”se bucura” că nu trebuia să intervenim (ca și cum ar trebui să-ți ceară cineva să intervii, cînd vezi cum sînt striviți, sub șenile, oameni!), nu compensează, nicidecum. Este încă un clasic românesc: ilustrează perfect duplicitatea din zicala: și cu rușii și cu turcii! Participi la blocada unei țări, dar păstrezi relațiile cu aceasta… De altfel, nava s-a și întors, discret, pe 21 iulie. Minimă rezistență… Nici nu s-a schițat, măcar, banalul gest al prelungirii misiunii acesteia, în condițiile în care Franța, de ex., a votat, în quasi-unanimitate (minus comuniștii și cîțiva ecologiști), în Parlament, pe 12 iulie, reînnoirea întregii sale operațiuni în Libia. Noi doar am bifat o ”acțiune”…

În P. S.-ul (Observator Cultural, Nr. 319, din 2 iunie) primei mele Scrisori deschise către Dvs. apărute în Nr. 317, din 19 mai (Domnule Baconschi, faceți ca Sikorski – șeful diplomației poloneze ce, pe 11 mai, pe cînd pe Dvs. Vă preocupa milionul de voturi, s-a dus la Benghazi și a recunoscut CNT!), Vă promiteam că, în măsura în care vor apărea noi argumente în favoarea recunoșterii CNT, Vă voi ține la curent, tot din paginile Observatorului… În peste 80 de zile, faptele s-au acumulat nemăsurat. Totuși, în fața accelerării pe care o iau, în aceste ore, evenimentele (patibularul Saif al Islam, Nicușor-ul situației, a fost prins; insurgenții au liberat tot orașul, au ajuns și-n centrala Piață Verde, călcînd peste gigantografia megalomanică a lui Ghaddafi de pe caldarîm, vizibilă și din avion, lumea scandînd frenetic, în imagini unice, libertate! etc.) Vă economisesc lungul pomelnic pe care Vi-l preparasem. Voi spicui, doar, începînd cu 30 mai de cînd, practic, din biroul Dvs., ministrul de externe al Italiei, dl Franco Frattini, a zburat direct la Benghazi, capitala provizorie a insurgenților. Ce V-o fi spus?

La 3 iunie, China ia contact cu CNT, iar pe 22, îl va declara interlocutor important. Pe 4 iunie, ministrul de externe britanic, Hague vine și el la Benghazi. La 8 iunie este rîndul d.nei Jimenez, șefa diplomației spaniole, să ajungă acolo iar, pe 17, logic, Spania expulzează pe toți diplomații jamahiri. La 7 VI, fuge și ministrul muncii după ce, pe 1, fugise și cel al petrolului, Ghanem. Tot pe 7 VI, Rusia trimite la CNT un emisar, Mihail Dargelov (care spune: Ghaddafi și-a pierdut orice legitimitate cînd a tras primul glonț asupra poporului!), în vreme ce mărețul lider lansa un delirant mesaj radio că va muri ca martir. Pe 8 are loc Conferința NATO a ministrilor Apărării, pentru Libia. Ce-o fi gîndit d.l Oprea? Pe 9 VI, va urma prima vizită a unui șef de stat la Bengazi: senegalezul Wade. Tot pe 9, SUA anunță așteptata recunoștere a CNT (pe 3 VII, CNT va redeschide ambasada la Washington), și, idem, Australia. Italia va oferi 400 mil. euro CNT, Franța, 290, Turcia 200, cînd va și recunoște, oficial, CNT, pe 3 iulie. Emiratele vor recunoaște CNT pe 13 VI, reticenta Germanie, pe 14 VI (după ce, pe 8, d.na Merkel se lăsase convinsă de Obama, pe 23 VII va oferi CNT 100 mil. euro), ca și Canada. Mai grav e că, exact atunci, și Dvs. efectuați un turneu în zonă. V-ați dus în Tunisia, în Egipt, dar la Benghazi nici c-ați catadixit să puneți piciorul…

Pe 27 iunie, un eveniment major: este emis mandatul de arestare cu aducere, al Tribunalului Penal ONU, pentru Ghaddafi, fiul Saif si cumnatul al-Senussi, șeful Securității (coincidență, în paralel cu deschiderea la Phnom Penh, a procesului Kmerilor Roșii, tot în fața unei Curți Penale ONU, întrunite special pentru genocidul cambodgian. O dublă zi mare pentru Omenire!), vinovați de crime împotriva umanității (probele au fost strînse de către procurorul ONU, argentinianul Luis Moreno Ocampo). La București funcționează, deci, ambasada unui urmărit internațional… Bine jucat, domnilor Băsescu și Baconschi! Inteligetă mișcare pentru o țară NATO și UE!… Pe 12 VII, și neutra Elveție recunoaște CNT, iar Benelux-ul, pe 14. La 20 VII, liderii CNT sînt primiți, la Paris, de președintele Sarkozy, în prezența scriitorului Bernard Henry Lévy, sprijinitorul lor din prima oră, iar pe 21, șeful CNT e în vizită oficială în Spania. Bulgaria, un posibil, model pentru Dvs., deși a avut chestiunea infirmierelor, și-a redeschis, din mai, consulatul din Benghazi, iar pe 25 iulie l-a expulzat pe ultimul ”diplomat” jamahir… Pe 27 VII, Iordania recunoaște CNT, iar, pe 28, intră în funcție noii ambasadori ai Libiei Libere la Paris si Londra (sînt dați afară ultimii ghaddafiști). La 1 VIII, Franța va debloca CNT 259 mil. $, averi libiene… Ultima lovitură: pe 19 VIII, fuge și fostul Nr. 2, celebrul Abdel Salem Jalloud, tot atunci și ministrul de interne iar, cireșica de pe tort, pe 21, pînă și premierul Al Baghdadi (se pare că oficialii sînt șantajați cu familiile, ținute ostatic!). În fața unei asemenea dezintegrări a regimului, cu vreo 50 de demnitari defectori, mulți, culmea, chiar din primele zile ale revoltei, ce-ar mai fi de spus? În fine, pe plan intern, pe 28 VII, PSD, singurul partid care a acționat astfel, v-a cerut, oficial, o poziție față de recunoașterea CNT. Ce ați răspuns?

Pînă azi, 22 august, 34 de țări importante, recunosc CNT. Măcar acum, în ceasul al 13-lea, cînd Jamahiria lui Ghaddafi s-a redus la cei 6 km diametru ai reședinței-fortărețe Bab-al-Azizya, unde s-a baricadat (și noi ne temeam, la Revoluție, că Ceausescu s-ar fi putut retrage în Casa Poporului, și nu-l mai scoteam de-acolo cît îi hăul!), rupeți și Dvs., cel puțin simbolic – că altceva nu ne-a mai rămas – relațiile diplomatice și expulzati-i, cît mai e timp, pe ”diplomații” groteștii Mari Jamahirii etc… din Zorileanu, 58. Prindeți și Dvs. ultimul tren, și spălați, astfel, măcar în parte, obrazul României…

Adrian NICULESCU

București, luni, 22-23 august 2011

P. S. In sera de 23 august, ambasada jamahiră (cuvîntul libian îl rezerv, după cum V-am amintit în prima scrisoare, numai pentru insurgenți!) era, în continuare, bine-mersi, la locul ei, cu prapurele verzi, ghaddafiste, două, expuse vizibil, la intrare. Am fost, personal, să verific. Mă gîndeam, speram, că poate i-o fi venit cuiva ideea să ridice, cel puțin așa, de formă, oportunist, în ultima clipă, steagul roșu-negru-verde al Libiei Libere, cum s-a mai petrecut prin alte capitale. Aș! Nici pomeneală…

Dovadă, însă, că timpul nu este complet pierdut – și azi, 23 august, cînd luptele continuă în jurul fortăreței lui Ghaddafi, alte două țări, Bahreinul și Nigeria, au recunoscut Libia Liberă… Urmați, rogu-Vă, măcar exemplul lor și faceți și Dvs., barem acum, la fel!

Nu uitați că, după toată inacțiunea Dvs, noi, România, mai avem un ghinion absurd, pentru care, însă, chiar nu purtați vină: pe France 24, luni dimineata, 22 august, nu-mi venea să cred ochilor: fluturare de steaguri, aparent, romanești, alături de steagul verde al lui Ghaddafi, la o manifestație a regimului!… Erau singurele drapele vizibile. M-am dumirit rapid: era vorba de drapelul ciadian, exhibat, probabil, de celebrii mercenari ai Mărețului Lider, nicidecum de cel românesc! Incredibil, însă, la ce a putut duce cunoscutul nostru diferend cu Ciadul, pentru steag!… Asta ne mai lipsea! E o asociere total neavenită. Un răutăcios ar putea spune: se non è vero, è ben trovato! Eu nu zic asta, dimpotrivă! Puteți considera că este o chestiune măruntă. La nivelul imaginii țării, insă, mă tem că ar conta… Chiar și de aceea ar trebui accelerată recunoșterea CNT!…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Luni, 1 august, ora 11.00, va avea loc o conferinţă de presă la sediul Partidul Conservator din Deva privind recentele tăieri masive de pădure din Rezervaţia Naţională Retezat. Vor participa dl. Petru Mărginean, vicepreşedinte al Partidului C0onservator şi subsemnatul.

Preocuparea publică faţă de cele petrecute a fost generată de materialele apărute în presă şi de poziţiile publice exprimate de specialişti în domeniu privind amploarea tăierilor de arbori din Retezat care este nejustificată. Explicaţia autorităţilor că s-a dorit eliminarea copacilor atacaţi de dăunători nu este convingătoare întrucât felul în care au fost efectuate tăierile are profilul unei exploatări a lemnului în toată regula, fiind sacrificaţi, pe scară largă, numeroşi arbori sănătoşi. Pentru aceste tăieri nu a existat avizul necesar al Ministerului Mediului şi Pădurilor.

După 1989, pădurile din România au fost supuse unor agresiuni de o amploare şocantă ceea ce a dus la o scădere dramatică în ţara noastră a ariilor împădurite, pe fondul cvasi-inexistenţei unor măsuri energice şi responsabile de stopare a acestor abuzuri de către autorităţile statului.

Situaţia nu poate continua decât dacă mediul politic din România va eşua iremediabil în a construi statul de drept şi a pune respectul faţă de natură printre priorităţi…

Drumurile ţării sunt pline la orice oră din zi şi din noapte de camioane care transportă masă lemnoasă în cantităţi uriaşe.

Mişcarea Verzilor salută orice fel de acţiuni şi de efort al politicienilor responsabili pentru stoparea masacrului asupra pădurilor din România şi face un apel către toate partidele democratice să instituie un moratoriu naţional privind exploatarea lemnului. Este necesară aducerea activităţilor în domeniul forestier în cadrele unor reglementări care să ap+ere pădurea şi să elimine abuzurile şi defrişările iraţionale.

Remus Cernea

Co-preşedinte al Mişcării Verzilor

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

http://voxpublica.realitatea.net/remuscernea

remuscernea.ro@gmail.com

0727.583.594

0753.523.002

România se numără printre primele 40 de ţări din lume în privinţa persoanelor care au un cont pe Facebook. Pentru politică, Facebook este un mediu perfect de promovare si este folosit de tot mai multi politicieni pretutindeni in lume. Desigur, pagina lui Barack Obama este cea mai populara dintre cele ale oamenilor politici, cu aproape 22.000.000 de susţinători.

Politica pe Facebook redefineşte în bună măsură tipul de legătură dintre politiceni şi susţinătorii lor. Această platformă de socializare oferă oportunitatea unei comunicări directe, în timp real, constante şi extrem de dinamice cu publicul.

Site-ul Facebrands contabilizează numărul de simpatizaţi ai paginilor pe diverse domenii, inclusiv politica, iar pagina mea ocupă în acest moment prima poziţie în clasament.

Pe Facebook, atât campania mea prezidenţială din 2009, cât şi activităţile politice ulterioare au atras cel mai mare număr de susţinători pentru un politician din România, peste 30.600 în acest moment. Secretul acestui magnetism ţine în mare măsură de comunicarea directă şi constantă pe pagina mea de Facebook, de prezenţa unor teme considerate de mulţi drept tabu, de dezbaterile tranşante inclusiv pe temele fie tratate în contrast cu valorile societăţii deschise, fie evitate de majoritatea politicienilor români precum separarea dintre stat şi biserică, Roşia Montană, drepturile persoanelor LGBT, drepturile minorităţilor în general, toleranţa şi deschiderea faţă de comunitatea maghiară sau faţă de romii din România, Catedrala Mântuirii Neamului şi problemele legale şi morale implicate generate de susţinerea statului pentru acest proiect, drepturile animalelor şamd.

Pe lângă astfel de subiecte, am făcut nenumărate recomandări muzicale dedicând fiecare săptămână câte unui muzician sau unei trupe. Astăzi tocmai se încheie săptămâna specială dedicată lui Ludwig Van Beethoven. Săptămânile precedente au fost dedicate formaţiilor Bon Jovi, Lake of Tears şi Moonspell. În acelaşi timp, recomand săptămânal şi cărţi sau filme. Ultimele 3 recomandări au fost George Martin – „Iureşul săbiilor” (partea a treia care îi succede marelui succes „Urzeala Tronurilor” – „Game of Thrones”), filmul „Omul din Lună” (Man On The Moon – cu Jim Carrey, în regia lui Milos Forman), romanul lui Arthur C. Clarke „2001: Odiseea spaţială” şi excepţionala ecranizare omonimă a lui Stanley Kubrick, respectiv Cordwainer Smith cu colecţia de povestiri „Lorzii Instrumentalităţii” şi filmul „Philadelphia”, cu Tom Hanks şi Denzel Washington în rolurile principale. Recomandările la lectură acoperă o plajă largă de cărţi şi teme, de la filosofie, politică, sociologie şi economie la beletristică, iar cele cinematografice includ atât filme artistice, cât şi documentare.

Postez, desigur, numeroase ştiri şi articole privind politica, mediul, educaţia, luptele pentru cauze civice, umanismul secular, libertatea de exprimare şi libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, şi, în general, temele care stârnesc dezbateri în societatea românească.

În urmă cu câteva luni am făcut şi un experiment pentru a verifica potenţialul Facebook, obţinând în doar o săptămână 1.157.108 vizualizări pe pagina mea de Facebook pentru o medie de cca 20 de postări pe zi.

De un mare succes se bucură şi pagina de pe Facebook a Mişcării Verzilor, partidul pe care, împreună cu colegii mei, îl construiesc şi care îşi va finaliza înregistrarea la tribunal în cursul următoarelor luni.

De asemenea, printre primele 10 pagini politice de pe Facebook se numără alte două ale unor colegi. Pe locul 7 în România, ca număr de susţinători, se situează Cezar Maroti, care este şi administrator al paginii mele de Facebook şi al multor altora ale Mişcării Verzilor, şi care are o excelentă expertiză în privinţa acestui mediu de socializare, cu peste 5800.

Pe locul 10, cu peste 5000 de susţinători, este pagina lui Horea Vuşcan, liderul Mişcării Verzilor din judeţul Bihor, un om extrem de activ şi capabil în a se implica şi în a promova cauze civice, politice sau care privesc problemele comunităţii în Oradea şi nu numai.

Aşadar utilizatorii de Facebook sunt interesaţi în a ne susţine mesajele şi activităţile, lucru care reprezintă un potenţial de luat în seamă în perspectiva competiţiilor electorale care urmează.

Mişcarea Verzilor vizează obţinerea de reprezentare politică în cadrul administraţiei locale în cât mai multe judeţe, oraşe şi comune şi intrarea în Parlamentul României la alegerile din 2012.

Pe lângă aceste pagini, Mişcarea Verzilor a iniţiat şi pagini tematice, precum SOS Roşia Montană cu peste 8300 de susţinători, iar conturile judeţene create au deja, împreună, peste 100.000 de prieteni.

Toate conturile şi paginile noastre de pe Facebook – cele judeţene, paginile personale sau cele tematice – se bucură de susţinerea a aproape  150.000 de persoane în acest moment…

Remus Cernea

Co-preşedinte al Mişcării Verzilor

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

http://voxpublica.realitatea.net/remuscernea

remuscernea.ro@gmail.com

0727.583.594

Co-preşedinţii Mişcării Verzilor, Claudiu Crăciun şi Remus Cernea, vor fi prezenţi la lansarea programului pentru agricultură a Uniunii Social Liberale care va avea loc duminică, 26 iunie 2011, la Alexandria.

Mişcarea Verzilor manifestă o preocupare politică deosebită faţă de dezvoltarea sustenabilă a zonelor rurale din România, valorificarea potenţialului agricol imens al ţării, organizarea pe baze asociative a fermierilor, stimularea agriculturii ecologice, asigurarea unor pieţe de desfacere în condiţii avantajoase pentru produsele românești, prezervarea biodiversităţii, stoparea masacrului asupra pădurilor, exploatarea responsabilă a resuselor naturale, dar şi faţă de păstrarea tradiţiilor autentice etno-cuturale ale comunităţilor săteşti.

Mișcarea Verzilor mizează pe o agricultură și o economie în echilibru cu mediul, non-intruzive, bazându-se pe specificul geografic și climatic.

Bucureşti, 25 iunie 20111

Mișcarea Verzilor

Claudiu Crăciun, Co-preşedinte
0768.002.692
claudiu.craciun@miscareaverzilor.eu

Remus Cernea, Co-preşedinte
0727.583.594
remuscernea.ro@gmail.com

către o colaborare a formaţiunii noastre politice

cu Uniunea Social Liberală

Mişcarea Verzilor salută declaraţia domnului Victor Ponta făcută ieri, 8 iunie, într-un interviu pentru Realitatea.net în care a declarat că şi-ar dori ca USL să aibă şi o componentă ecologistă. “Eu sunt foarte influenţat de toţi cei care se luptă în perioada aceasta pentru a ne educa să ne respectăm mediul, să fim mai toleranţi şi o fac din convingere (…) Şi de aceea mă bazez foarte mult şi îmi place foarte mult, de exemplu de Remus Cernea, de Dragoş Bucurenci, de cei care au curajul şi se bat pentru ideile lor. Şi mi-aş dori ca alături de PSD, PNL şi PC, în USL să fie şi un partid cu adevărat ecologist. Să vină ei cu ceea ce eu nu reuşesc să fac!”

În condiţiile dramatice traversate astăzi de România şi dominate de incompetenţa şi iresponsabilitatea actualei puteri, Mişcarea Verzilor face efortul de a coopta cât mai multe persoane de bună factură care doresc să se implice într-o schimbare de substanţă în politica din ţara noastră.

Mişcarea Verzilor este un partid în plină construcţie şi creştere, cu o viziune centrată pe valorile Verzilor Europeni, cu un public simpatizant tânăr şi din ce în ce mai numeros. Ne exprimăm disponibilitatea de a participa la o alianţă care să reprezinte o alternativă democratică la actuala putere care a adus şi menţine România într-o fundătură lipsită de perspective şi care a transformat arbitrariul şi abuzul în regulă a deciziei politice. Introducerea temelor verzi printre priorităţi ar fi un important pas înainte pentru politica din România şi o racordare a ţării noastre la abordările politice specifice unei mari părţi din Uniunea Europeană, unde verzii sunt reprezentaţi politic. Un posibil parteneriat al Mişcării Verzilor cu PNL, PC şi PSD, în cadrul USL, ar reprezenta un front comun împotriva unui guvern şi a unui preşedinte care au subminat puternic democraţia şi au pulverizat solidaritatea socială necesară unei ieşiri sustenabile din criza actuală.

Printr-o apropiere şi compatibilizare a programelor şi politicilor publice vizate de alianţă, Mişcarea Verzilor îşi poate aduce contribuţia, cu accentele specifice, într-o serie de teme precum protecţia mediului, apărarea drepturilor fundamentale, educaţia, cercetarea ştiinţifică, agricultura şi funcţionarea democratică a instituţiilor. Un astfel de moment de apropiere a fost celebrarea zilei de 1 Mai verde alături de preşedintele PSD Victor Ponta, la Târgu Jiu. Considerăm absolut necesară coagularea acelor forţe democratice în măsură să dea o şansă veritabilă, printr-o guvernare matură şi responsabilă, prosperităţii şi democraţiei în România.

Co-preşedinţii Mişcării Verzilor, Claudiu Crăciun şi Remus Cernea, vor da curs invitaţiei de a participa sâmbătă, 11 iunie, la lansarea programului alianţei USL privind administraţia locală, eveniment care se va desfăşura la Sala Palatului.

Contact:

Mișcarea Verzilor

Claudiu Crăciun, Co-preşedinte
0768.002.692
claudiu.craciun@miscareaverzilor.eu

Remus Cernea, Co-preşedinte
0727.583.594
remuscernea.ro@gmail.com

Totuși: cine sunt cei sălbăticiți?

Caii din Delta Dunării aduși la abator

sau oamenii care îi duc la moarte?

În primele zile ale lui 1889, dată fiind sănătatea sa precară, filosoful Friedrich Nietzsche se afla la Torino, oraș cu o climă blândă, în încercarea de a se recupera într-un mediu suportabil faţă de cel cu vreme friguroasă din Germania. A avut la Torino o perioadă de creație intensă şi febrilă. Acolo a scris, în 1888, “Ecce Homo”, “Amurgul Idolilor” şi “Anticristul”. Ultimul moment de luciditate şi prăbuşirea conştiinţei sale în bezna unei maladii mentale necruţătoare sunt legate de o întâmplare care este de un tragism sfâșietor.

Friedrich Nietzsche

Aflându-se în seara zilei de 3 ianuarie 1889 într-o plimbare prin Piaţa Carlo Alberto din Torino, filosoful a văzut cum un vizitiu îşi biciuia calul. Impresionat de scena cu animalul chinuit, a alergat spre acesta şi, plângând, l-a îmbrăţişat de gât încercând să îl protejeze de lovituri. În acele clipe de o intensitate emoţională copleşitoare, ceva s-a frânt iremediabil în mintea acestei personalităţi culturale uriaşe a secolului al XIX-lea.

Nietzsche, gânditorul extraordinar care s-a revoltat împotriva a 2500 de ani de istorie a filosofiei, omul care a dărâmat necruţător sisteme de gândire impunătoare, contestatarul aprig al creștinismului, eticianul care a depăşit cadrele tradiţionale ale moralei ducând-o dincolo de bine şi de rău, esteticianul care a pus într-o lumină cu totul nouă originea operei de artă şi tragedia greacă privite din perspectiva apolinicului şi dionisiacului, criticul acerb al antisemiţilor într-o lume în care aceştia proliferau, precursorul filosofiei postmoderne şi al atâtor altor direcţii de gândire, şi-a sfârşit viaţa lui conştientă în acest tragic mod. Următorii 11 ani i-a trăit având conştiinţa fărâmată…

Pentru vizitiu a fost probabil o zi ca oricare alta. Calul, e de presupus, a avut de suferit şi cu alte prilejuri rele tratamente. Umanitatea a pierdut însă, în acea zi, una dintre cele mai interesante şi originale minţi.

Despre acest lucru vorbeşte şi filmul “Calul din Torino” care a obţinut “Leul de Argint” la Festivalul de Film de la Berin din 2011, film care va figura şi în programul Festivalului TIFF de anul acesta:

Calul din Torino – A Torinói ló – The Turin Horse – trailer

De ieri, aceia care iubim animalele şi preţuim viaţa suntem profund revoltaţi şi tulburaţi de barbaria care este pe cale să se petreacă în Delta Dunării unde recent au fost capturaţi 71 de cai sălbăticiţi din zona pădurii Letea, cai care ar urma să fie trimişi la abator pentru ca aceia care i-au capturat să primească o suma de cca 100 RON / cal…

Aceşti cai sălbăticiţi reprezintă o bogăţie extraordinară a zonei şi unică în Europa. Au fost realizate documentare despre aceste superbe animale, iar comunitatea ştiinţifică este extrem de interesantă de comportamentul lor în libertate.

Un film documentar despre caii din Delta Dunării realizat de regizorul Dan Curean – prima parte

Astăzi putem fi contemporani cu un masacru care adânceşte imaginea de zonă barbară pe care deja România o are, oferind întregii lumi o nouă probă indubitabilă despre marasmul moral în care este prăbuşită ţara noastră. Un masacru petrecut într-un colţ mirific al României de către semeni ai noştri cu care, probabil, cei mai mulţi dintre noi împărţim aceeaşi limbă maternă, aceleaşi tradiţii, aceeaşi etnie, oameni care altfel pot să pară persoane obişnuite, ca milioane de alţi cetăţeni români. Aceşti semeni au drept la vot, şi, cu siguranţă, dificultăţi financiare, un standard de viaţă scăzut şi greutăţi pe care vedem la ordinea zilei. Dar un astfel de moment – brutalizarea şi uciderea unor animale nobile, inteligente şi încântătoare, care ar trebui să beneficieze de respectul şi protecţia noastră – cască distanţe imense între noi, distanţe care tind să facă aproape irelevante celelalte trăsături comune care ne leagă. Personal mă simt complet străin de astfel de persoane şi profund ostil unei administraţii care poate permite astfel de orori.

Imaginile prezentate de presă cu caii capturaţi sunt revoltătoare. Persoane lipsite de orice fel de compasiune şi de empatie au prins, brutalizat şi înfometat caii sălbăticiţi din Delta Dunării. Nu am cuvinte suficiente pentru a exprima aversiunea faţă de asemenea acte. Rezist însă tentaţiei de a pune în discuţie mai mult de atât calitatea de fiinţe umane a unor astfel de concetăţeni. Mă limitez la întrebarea retorică din titlu. Nu sunt partizanul unor măsuri violente îndreptate împotriva acestora. Nu am face decât să răspundem unei nedreptăţi cu o alta.

Cai din Delta Dunării capturaţi şi înfometaţi

Promiscuitatea lor etică şi materială are explicaţii care ţin în bună măsură de contextul general din România. Dar ceva trebuie făcut pentru a salva caii şi pentru a-i face pe cei vinovaţi să plătească pentru actele lor de cruzime. Eventualii bani pe care i-ar câştiga din sacrificarea cailor vor trebui să-i piardă, spre exemplu, pe amenzile pe care cu siguranţă ar trebui să le plătească. În cazurile grave şi probate, prin mărturii şi imagini, unii dintre aceşti oameni ar trebui să fie sancţionaţi penal într-un mod care să descurajeze iniţiative de acest fel pe viitor. Barbaria cu faţă umană este inacceptabilă şi trebuie să îşi primească răspunsul adecvat într-un stat de drept!

Imagini şocante cu animale chinuite şi brutalizate în România – în 26 mai 2011 va avea lc la Londra un protest faţă de cruzimea faţă de animale din România

Salut iniţiativa europarlamentarului Daciana Sârbu de a încerca stoparea acestui masacru şi mă alătur tuturor eforturilor făcute, inclusiv de organizaţiile neguvernamentale precum Vier Pfoten de salvare a cailor capturaţi şi ameninţaţi cu abatorul. Caii trebuie hrăniţi, trataţi (cei care au răni şi afecţiuni vindecabile) şi apoi eliberaţi. Nu li se poate permite cetăţenilor din zonă să captureze, să brutalizeze şi să ucidă caii. Autorităţile nu pot permite aşa ceva şi trebuie să intervină de urgenţă pentru rezolvarea acestei situaţii dramatice în sensul cerinţelor ong-urilor care s-au implicat în rezolvarea cazului.

Oricum, situaţia tragică a cailor din Delta Dunării ameninţaţi cu uciderea mă duce cu gândul la efortul extraordinar făcut de cercetătoarea Dian Fossey de a înţelege şi salva viaţa gorilelor ameninţate de braconieri în Africa. Un film impresionant pe această temă a fost făcut în 1988 cu Sigourney Weaver în rolul cercetătoarei.

Trailer-ul excelentului film “Gorillas in the mist” (1988) cu Sigourney Weaver în rolul principal

UPDATE – 21 mai 2011, ora 10.24!

Caii din transportul care urma să îi ducă la abator au fost în cele din urmă salvaţi după cum se poate vedea aici! Îi felicit pe toţi cei care s-au implicat şi care au susţinut, fiecare după posibilităţi, eliberarea acestora şi care s-au opus relelor tratamente aplicate cailor şi ameninţării cu uciderea lor în masă!

O menţiune specială trebuie făcută pentru organizaţia VIER PFOTEN care a demonstrat încă o dată profesionalismul şi capacitatea de implicare totală în astfel de situaţii limită!

Am toată consideraţia faţă de astfel de oameni extraordinari precum cei de la Vier Pfoten şi voi încerca să îi ajut în munca lor cu tot ceea ce voi putea…

Din nefericire, zeci de cai au fost ţinuţi înghesuiţi într-un camion, în condiţii improprii, fără hrană sau apă timp de 24 de ore, asta după ce suferiseră traumele fizice şi psihice din ultimele zile de după capturarea lor. Astfel că unul dintre cai a murit, iar altul este în stare gravă. Medicii veterinari încearcă să îl salveze şi îi tratează şi pe ceilalţi care au răni, la rândul lor… Orice sprijin, financiar sau în medicamente cred că este în continuare extrem de binevenit! Cei de la Vier Pfoten pot fi contactaţi pe pagina lor de Facebook sau la datele postate pe site aici.

Emoţionant este şi apelul actriţei Oana Pellea pentru implicarea autorităţilor în eliberarea cailor…

Întregul efort al tuturor celor care s-au implicat în eliberarea cailor demonstrează o dată în plus că a nu rămâne indiferent şi a încerca să opreşti un abuz şi o nedreptate are sens şi poate avea urmări pozitive… Calea către civilizarea, modernizarea şi democratizarea României depinde în mod crucial de efortul cetăţenilor. Pledoaria pentru resemnare şi neimplicare echivalează cu menţinerea unei situaţii de proliferare a abuzurilor şi nedreptăţilor.

Situaţia cailor este însă în continuare dificilă şi cere o mobilizare importantă. Iată ce mesaj a fost transmis acum câteva minute pe Facebook:

Preluat “URGENT,apel umanitar pentru caii salbatici care sunt descarcati acum la URLEASCA,ferma nr.8….Este nevoie de:fir de nailon de pescuit de 20mm,ace de cusut cat mai mari si ace de seringa mari,medicamente:betadina,oximed,perfuzii,produse de …sutura plagi si pt hidratate…!!!!!!Cei care sunt in apropiere,de Urleasca(15 km de Ianca,Braila),sunt rugati de URGENTA sa mearga acolo cu aceste ajutoare fara de care caii vor murii pe capete…!!!!!!!Cine pleaca,ii ajutam noi cu bani!!!!!!Sunati pentru mai multe detalii la Roxana Radu:0723245868…Postati mai departe”

PS: Acest text poate fi citit şi pe platforma Vox Publica aici.

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

La cea de a 17-a reuniune a statelor central şi est europene de la Varşovia, din 27-28 mai 2011, unde va fi prezent, ca invitat, şi preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, preşedintele României, Traian Băsescu, a refuzat să participe. Decizia de boicotare de a acestui summit de către ţara noastră reprezintă un gest diplomatic regretabil care arată o dată în plus faptul că actuala conducere de la Bucureşti tinde să excludă România, prin decizii politice nesăbuite, din familia statelor democratice aliate şi partenere. Să ne amintim că România anunţase acum cca 6 luni, la îndemnul Chinei, şi boicotarea ceremoniei de decernare a Premiului Nobel pentru Pace de la Oslo, decizie la care a revenit în ultimul moment. Acum câteva luni a sugerat şi că va condiţiona aderarea Croaţiei la Uniunea Europeană de admiterea ţării noastre în spaţiul Schengen.
Logica boicotării summit-ului de la Varşovia este una a încetării brutale a dialogului cu vecinii şi aliaţii noştri, inclusiv cu Statele Unite, şi reprezintă o dovadă clară a plasării României pe o traiectorie diplomatică opusă interesului naţional.

Mişcarea Verzilor consideră că România comite o gafă diplomatică imensă prin neparticiparea la summit-ul de la Varşovia. Ar trebui utilizate în mod responsabil toate căile de dialog şi cooperare cu statele din estul şi centrul Europei.

România se numără printre ultimele democraţii care nu recunosc independenţa Kosovo. Preocuparea ţării noastre în privinţa Kosovo ar trebui să vizeze democratizarea acestui nou stat, recunoaşterea şi respectarea drepturilor minorităţii sârbe, a minorităţii Rroma şi a altor minorităţi, reducerea criminalităţii şi a traficului de fiinţe umane, protejarea patrimoniului cultural şi religios, crearea unui spaţiu regional de cooperare economică funcţional etc. România s-a implicat în războiul din 1999, acordând spaţiul aerian pentru efectuarea unor bombardamente NATO. De asemenea, ţara noastră a contribuit cu trupe de menţinere a păcii în Kosovo. Efortul nostru alături de comunitatea internaţională va trebui continuat, dar este foarte important ca România să se alăture democraţiilor care, în marea lor majoritate, au recunoscut deja Kosovo: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Finlanda, Portugalia, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Canada, Letonia, Estonia, Lituania, Elveţia, Cehia, Croaţia, Slovenia, Japonia, Australia şamd. Până în acest moment 75 de state au recunoscut Kosovo. În 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a decis că declaraţia de independenţă a Kosovo este legală.

Harta ţărilor care recunosc independenţa Kosovo

(cu verde sunt statele care au recunoscut deja independenţa Kosovo)

Dintre ţările membre ale UE doar Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia nu au recunoscut încă independenţa Kosovo. Printre ţările care nu au recunoscut acest stat se numără Rusia, China, Serbia, Belarus, Ucraina, Mongolia, India şamd. Atitudinea României este însă cu atât mai gravă şi mai inadecvată cu cât la Varşovia vor participa 17 şefi de state, inclusiv din partea unor state care nu recunosc independenţa Kosovo, precum Rusia sau Moldova.

Această atitudine de boicot nu este, aşadar, una în măsură să pună România într-o postură şi companie onorantă pe plan internaţional. Ţara noastră poate face, desigur, opinie separată în anumite chestiuni, dar este important să se exprime în cadrul reuniunilor de acest tip, nu să închidă dialogul prin neparticipare.

Decizia preşedintelui României de a boicota Summit-ul de la Varşovia nu face decât să marginalizeze şi să izoleze o dată în plus ţara noastră pe plan internaţional.

Contact Mişcarea Verzilor:

Claudiu Crăciun, Co-preşedinte
0768.002.692
claudiu.craciun@miscareaverzilor.eu

Remus Cernea, Co-preşedinte
0727.583.594
remuscernea.ro@gmail.com

www.miscareaverzilor.eu
http://www.facebook.com/MiscareaVerzilor.EU