Yodutzu sau Despre prietenie şi pierderea cuiva drag
Jan 28th, 2011 | By remus | Category: ArticoleYodutzu
sau
Despre prietenie şi pierderea cuiva drag
Acum 24 de ore am pierdut pe cineva drag… Mi-a fost, timp de aproape 16 ani, un foarte bun prieten într-o lume în care rar găseşti prieteni… Unul cu totul special… un prieten care nu a studiat etică pentru a şti să fie prieten, dar care mi-a oferit exuberanţa, căldura şi bucuria lui de viaţă cu absolută ingenuitate. Prietenia noastră s-a consumat nu prin cuvinte, ci prin emoţii împărtăşite… Acestei prietenii i-a dăruit o uimitoare empatie şi inteligenţă afectivă, mai ales în momentele mele de durere când a ştiut să îmi aducă mângâiere cu prezenţa şi atingerea lui.
Conexiunea strânsă între fiinţe, în momentele în care mulţimea din jur pare una de străini indiferenţi sau ostili, este cel mai puternic balsam care poate alina din singurătatea, nu chiar uşor suportabilă, a felului în care venim pe lume, ne consumăm destinele şi dispărem…
Deşi puterile îl părăsiseră pe prietenul meu până cu foarte puţin înainte de moarte, voinţa nu… Boala îl devora pe interior. Dar, slăbit cum era, insista totuşi să meargă dintr-un loc în altul… Slăbiciunea fizică nu îl împiedica să se lupte pentru a se ridica din pat, pentru a face câţiva paşi, în ciuda suferinţei. Conştiinţa lui nu a încetat până în ultimele clipe ale vieţii să înfrunte vlăguirea trupului… Ochii îi erau stinşi şi neajutoraţi când mă privea, iar glasul sfâşietor când îşi tânguia durerea… Şi totuşi… cu încăpăţânare încerca din timp în timp să meargă, să nu stea imobilizat într-un loc anume, să nu se lase complet doborât, să se ridice şi să înainteze contra unui curent care îl trăgea spre neant.
Yoda (sau Yodutzu)
Agonia sa din ultimele zile a fost o lecţie vie de filosofie a întâmpinării cu demnitate a morţii… Mâna caldă pe care o treceam peste trupul lui tot mai moale şi mai rece o simţeam ca pe o frunză smulsă de răcoarea implacabilă a unui vânt aspru venit din întuneric. Prietenul meu a rămas singur, fără nici o apărare, să fie învăluit de acest întuneric… Lacrimile mele nu au mai fost decât scăpărări meteorice deasupra unui hău care stinge şi înghite orice lumină.
Poţi anticipa moartea… Şi pe cea proprie şi pe a altora… te poţi gândi la ea, o poţi imagina… Mai ales că vedem moartea pretutindeni în jurul nostru, apare zilnic la ştiri… Îţi poţi spune chiar că moartea cuiva drag nu ar trebui să te doară din moment ce ţi-o reprezinţi în minte din vreme, obişnuindu-te cu gândul sfârşitului tuturor… Că nu ar trebui să plângi când ea se şi produce. Dar în clipa în care îţi vezi prietenul murind, raţiunea lasă loc, inevitabil, unei inundaţii de emoţii care copleşesc… Ancorele afective care îi leagă pe prieteni sfâşie adânc în momentul în care unul pleacă definitiv, smuls din existenţă.
L-am simţit ieri învins de boală când l-am ridicat în braţe… Mai slăbit decât oricând. Tratamentul încercat în ultimele două săptămâni nu a avut efect… Poate nu a fost unul adecvat, poate că vârsta înaintată şi virulenţa bolii făcuseră totul ineficace. Poate că nu fusese chiar totul pierdut, poate un alt tratament i-ar fi prelungit viaţa, poate dacă i s-ar fi făcut analizele mai din vreme… Durerea se amestecă uşor cu ispita amară a lui „ar fi putut fi altfel”… Există însă şi un “prea târziu”…
Yoda (sau Yodutzu)
Yoda, maestrul Jedi din Star Wars,
care a inspirat numele motanului
Se spune că pisicile au 9 vieţi… Motanul Yodutzu a pierdut-o pe prima după aproape 16 ani cât a trăit, celelalte dăinuind însă în conştiinţele celor care l-au cunoscut, admirat şi iubit. Personalitatea şi inteligenţa lui cu totul speciale uimeau şi încântau pe cei care îl întâlneau…
Se vorbeşte despre animale şi cu termenul de „necuvântătoare”. În timp ce noi folosim limbile pământului de multe ori pentru a ne răni, urî şi distruge unii pe ceilalţi, prietenii noştrii din lumea animală îşi folosesc expresiv privirea, atingerea, glasul pentru a ne îmbrăţişa cu o căldură nu tocmai larg răspândită la oameni… Aşadar, date fiind relaţiile complexe stabilite între noi şi ele, pe lângă discuţia despre emoţie şi relaţia specială dintre oameni şi animale, este legitimă şi reflecţia despre prietenie plecând de la experienţa unei relaţii profunde cu ele.
Prietenia mea cu Yodutzu a început când mi-a fost dăruit de ziua mea, în 1995, la 21 de ani. Era un mic şi drăgălaş pisoi negru, cu urechiuşele care păreau disproporţionat de mari faţă de cap, de aici şi numele pe care l-am ales pentru el, dată fiind asemănarea cu personajul Yoda din „Războiul Stelelor”. Ieri l-am înmormântat sub fereastra de unde curiozitatea specific felină îl îndemna să privească lumea dimprejur…
Între prima zi când l-am văzut şi mângâiat şi ultima zi, cea în care l-am acoperit cu pământ, se întinde în sinea mea, ca un curcubeu de gânduri şi emoţii, un „mulţumesc” către acest drag prieten…
O fotografie împreună cu Yodutzu…
PS: mai jos vă ofer o piesă minunată QUEEN “Who Wants To Live Forever” în memoria prietenului meu… Într-adevăr:
Who wants to live forever
Who wants to live forever?
Who dares to love forever?
When love must die”…
http://www.facebook.com/remus.cernea
0727.583.594
remuscernea.ro@gmail.com
Notă: fotografiile cu motanul au fost realizate de Vlad Plăiaşu, căruia îi mulţumesc foarte mult…
O sa fie bine. Ai sa vezi…
Eu am caini si stiu cum e.
Imi pare rau.
Am plins cu tine, Remus… Imi pare teribil de rau ca s-a dus, imi pare bine ca v-ati avut unul pe altul… Si mie mi-a murit cateaua, miine e o luna… Ce sa spun, stii cum e, stim cum e… Un prieten drag dus, o lume mai goala…
Imi pare nespus de rau pt. motanelul tau, mai ales ca am unul exact la fel de 13 ani, m-a pus pe ginduri , ….Dzeu sa-l odiheasca pe Yodutzu, sufletel scump si gingas care a fost el.
Iti doresc sa poti trece peste aceasta pierdere si totodata sa il pastrezi viu in inima ta pe prietenul tau, asa el va mai putea trai prin tine.
L-am ingropat cu mana mea, dupa ce am decis ca eutanasia sa-i curme indelunga suferinta, pe Dic, un ciobanesc german negru complet care mi-a fost alaturi 13 ani. A fost greu, te inteleg perfect. Timpul mai vindeca din rani.
Imi pare rau si mi-este greu sa accept moartea lui. Mi-amintesc de el din vizitele facute la tine, mai ales din acelea din anul 1998 cand te-am cunoscut si cand incercam sa demaram primele demersuri in favoarea secularismului si a laicitatii societatii romanesti.
Condoleantele mele;nu glumesc;sunt iubitor de animale si stiu cat de superioara este prietenia unui animal…Fii tare,Remus!Sufletul lui Yoda este DE NEANLOCUIT…Dar…un pisoi negru,de cateva saptamani,care asteapta sa-ti ofere prietenia si dragostea lui neconditionata,cu siguranta il vei gasi…
E trist. Iti inteleg durerea.
emotionant. imi pare rau…
hmmm, am si eu un motan fix la fel, numit Gerry (in memoria lui Gerald Durrell ) …
Te inteleg perfect.Si eu mi-am pierdut iubitul necuvantator anul asta,dar nu am avut ocazia sa-l ingrop,deoarece a zburat..Departe,nu stiu unde.L-am cautat intreaga zi.Durerea e extrem de mare,e trist..
Inca nu am intalnit un om care sa fie in stare sa ofere, neconditionat, devotamentul, dragostea, tacerea si mangaierea necazurilor, recunostinta si credinta, increderea in mine, cel de alaturi precum o “necuvantatoare”. Oricat ar fi de flamanzi, inainte de a se apuca de bucatica primita iti ofera privirea si “pupatul “mainii drept MULTUMESC.
De fapt ei spun, in felul lor, atat de multe…
Nu cred ca dependenta lor de Om a fost degeaba lasata, avem si noi nevoie de ei in aceeasi masura. Trebuie doar sa recunoastem.
As putea da la o parte un om de pe perna mea, dar nu un necuvantator care-si declara astfel fidelitatea, increderea, recunostinta si nevoia de mine.
Daca am sti sa invatam de la animale….
Si eu am pierdut multi astfel de prieteni, dar ma consoleaza gandul ca Natura le randuieste cu rost pe toate.
Hai sus!
E o lume trista….
Stiu ce simti. Am un caniche de 13 ani, nu aude, nu vede, numai dupa miros vine dupa mine oriunde ma duc in atelier. Este la un metru de mine. Tot timpul. Am ingropat trei caini, pana acum, am avut mai multi motani, am zis gata, dupa ce moare Lili, nu mai tin nici un animal. Nu mai suport sufleteste pierderea lor.
Remus, tot ce ai scris tu am trait si eu in martie 2010, cand a plecat Midnight, pisicuta mea de 14 ani. Am crezut ca timpul vindeca ranile, dar nu e asa. Imi e cumplit de dor de ea. De aceea plang cu tine. Nu ezita insa sa primesti langa tine un alt suflet. Destinul a facut sa-mi iasa in cale un amarat de pisoi, in pericol sa moara de inanitie si de alte afectiuni. Era aproape leit Midnight, de aceea i-am spus Mau Mitternacht. Iar coincidenta face sa se fi nascut pe 21 martie, dupa calculele medicului veterinar, exact in ziua in care a plecat Midnight. Yoda iti va trimite pe altcineva, o sa vezi…
Sincere condoleante pentru pierderea suferita, si eu am avut caini pe care i-am pierdut si stiu cat e de greu sa te desparti de un prieten atat de drag. Sper sa iti gasesti linistea cat mai curand!
Acum cîţiva ani am dus acasă un pisoi de vreo 2-3 săptămîni. Femela mea de dog german (o rasă uriaşă) avea lactaţie falsă şi, astfel, a devenit mama adoptivă a pisoiului, pe care l-a hrănit şi l-a îngrijit ca şi cum ar fi fost puiul ei. Din păcate, bolile contractate pe stradă l-au ajuns pe micul pisoi, dar imaginea unui cîine de aproape 50 de kg avînd grijă de un ghem de blană de 100 de grame nu o să-mi iasă din minte…
Totuşi, pentru că moartea nu poate fi disociată de dreptul la viaţă al oricărei fiinţe vii, să presupunem că ai în faţă un cîine şi un miel. Pe care îl mănînci şi pe care îl iubeşti? De ce?
Îmi pare rău pentru Yodutzu… Atașamentul pentru animalele care ne înveselesc zi de zi nu poate fi înțeles de unii, dar acei oameni sunt mult mai puțini decât noi, iubitorii de necuvântătoare. Încearcă să te gândești că este într-un loc mai bun și adu-ți aminte de el fiind pui, plin de energie și făcând doar giumbușlucuri….
e greu…
Imi pare rau.
Amintiri, durere, tacere… acceptare…amintiri…
Si eu am avut o pisicutza neagra, a fost paralizata timp de doi ani si am avut grija de ea ca de un copil mic…si acum plang cand imi amintesc de ea…alta pisica neagra mi-a murit de cancer, ce s-a mai chinuit…Felicitari, Remus, pentru cum gandesti si pentru cum simti!
[...] PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aiciR… [...]
Imi pare tare rau pt pierderea ta,si eu am 4 pisici(printre care si un motan negru)si nici nu vreau sa-mi imaginez cum va fi cand le voi pierde
Daca vreodata vei dori sa adopti un alt animalut,te asteptam cu drag pe blogul nostru de adoptii,unde avem pisici si catei salvati de pe strazi sau abandonati.
http://www.freepets.ro
Numai bine
[...] PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aici… [...]
[...] PS: despre prietenia mea de aproape 16 ani cu un animal şi pierderea lui recentă am scris aiciR… [...]
Am plans citind povestea lui Yodutzu . Simt alaturi de tine durerea. Stiu ce inseamna sa pierzi un suflet care-ti este alaturi si la bine si la rau.Aceeasi durere o simti si pentru un animal si pt un om (cateodata suferi mai tare pt un animal pt ca si in viata de foarte multe ori animalul este mai om decat ar tb sa fie omul). gandeste-te ca Yodutzu este intr-o lume mai buna si este fericit , fara dureri. Si considera-te fericit ca ai avut ocazia prieteniei cu Yodutzu . Este usor de spus dar tare greu de facut.
Totusi incearca sa mai salvezi si alte suflete , ai sa vezi ca o sa iti faca bine si vei zambi de cate ori iti vei aminti de Yodutzu , de cate ori vei vb cu el in gand. Chiar daca zambetul va fi insotit si de o lacrima in coltul ochiului, merita…
Sunt alaturi de tine, stiu ce simti pentru ca in ultimul an mi-au murit 3 catei, prieteni credinciosi, 2 de batranete si unul de cancer. Acum am o pisicuta adoptata. R.I.P suflet pur…
Ca sa trec mai usor peste durerea provocata de pierderea unui suflet drag, eu ma gandesc ca pana la urma conteaza calitatea vietii….si poate acolo unde ajung aceste minunate suflete o fi mai bine! Cu o moarte suntem toti (fie oameni, fie animale) datori, din pacate! Sunt multe, prea multe suflete care nu au norocul lui Yoda….Fii tare Remus si in amintirea lui Yoda ajuta alte suflete napastuite!!