„Merită să te implici în societate?

Spre o filosofie pragmatică a acţiunii

pornind de la Friedrich Nietzsche, Emil Cioran şi Albert Camus”

Conferinţă în cadrul Ofensivei Verzi

ţinută la Cluj-Napoca în 7 martie 2010

Text care pleacă de la o întrebare pusă într-un interviu pentru revista Info Mediu Europa care poate fi citit aici: „Aţi afirmat că viziunea dumneavoastră asupra vieţii este „undeva între luciditatea lui Cioran, între voinţa de a face şi de a schimba a lui Nietzsche şi Mitul lui Sisif al lui Albert Camus”. Ne puteţi detalia acest lucru?

Notă: Textul de faţă stă la baza conferinţei ţinute la Cluj-Napoca în 7 martie 2010. Versiunea postată aici este revăzută după momentul conferinţei. Cele cca 50 de minute ale conferinţei filmate pot fi văzute mai jos…

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Am întâlnit de-a lungul vremii trei tipuri de obiecţii importante faţă de munca pe care o desfăşor.

1. O obiecţie ar fi că prin acest efort civic pentru cauze susţinute de regulă de foarte puţini aş parea un fel de Don Ouijote de la Mancha,

2. O altă obiecţie ar fi aceea ca filozofia, de fapt, îi ţine cumva captivi pe cei seduşi de ea într-o lume a ideilor cu prea puţine ancore în realitatea concretă,

3. A treia obiecţie a fost aceea că lupta ar fi, până la urmă, o luptă în zadar.

Faţă de aceste trei obiecţii voi formula contraargumente inspirate de operele lui Emil Cioran, Friedrich Nietzsche şi Albert Camus.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

1. Obiecţia că prin efortul civic sau politic pentru cauze susţinute de regulă de foarte puţini aş părea un fel de Don Ouijote de la Mancha.

Unul dintre profesorii mei de la Facultatea de Filozofie, Gabriel Liiceanu, are într-o carte minunată, pe care o recomand – « Uşa interzisă » – , această idee că pentru ca în viaţă să poţi să reuşeşti ceva trebuie să ai un fel de iluzie călăuzitoare înspre acţiune. Dacă simţi că se topeşte o iluzie care îţi dă un imbold pentru acţiune, atunci trebuie chiar să faci în aşa fel să te autoiluzionezi. A pierde iluzia care te pune în mişcare este fatal pentru succesul în viaţa reală, pentru a-ţi angaja fiinţa în acţiune, pentru a te manifesta în comunitate.

Dacă eşti complet lipsit de iluzii, nu mai gaseşti resorturile interioare necesare pentru a te implica in ceva, consideră Liiceanu. Aşadar, el vede in iluzii o latură pozitivă şi necesară a persoanei implicate, angajate în ceva, a celui care nu este inert sau complet retras din societate.

Cazul împins la extremă al celui pus în mişcare de iluzii este Don Quijote, personajul lui Cervantes care plonjează hotărât în cauze care sunt construcţiile fanteziei sale. Altor personaje ale romanului şi, poate, cititorului, care il vad evoluând frenetic pe Don Quijote captiv într-o lume imaginară, acţiunile acestuia li se par hilare. Ele sunt oricum expresia prelungirii până la ultimele consecinţe a nevoii, altfel fireşti pentru mulţi, de a da grandoare, importanţă exagerată, proporţii titanice, prin excitarea nemăsurată a fanteziei, unor lucruri insignifiante sau cu o cu totul altă noimă atunci când sunt privite cu vălul iluziei tras deoparte.

Ei bine, în lumea în care oamenii au o sete de iluzii care să îi pună în mişcare, într-o lume în care cauzele de tot felul sunt cvasi-instituţionalizate social, în care credinţa în ceva este un lucru apoape de la sine înţeles, opera lui Cioran este o una care distruge iluziile. Filozofia, în general, a pus presiune asupra conformismului şi a iluziilor curente, dar adesea, ea însăşi a construit alte fantezii seducătoare. Unii dintre gânditori, printre care Cioran este probabil cel mai important din secolul al XX-lea, au dus până spre ultimele consecinţe efortul de a dez-iluziona, făcând abstracţie de orice fel de presupuse necesităţi sociale sau psihologice de a fi puşi în mişcare de iluzii.

Emil Cioran

Aşadar, tâlcul istoriei lui Don Quijote este că, pentru a te implica în ceva trebuie să ai un fel de iluzie care să te pună în mişcare. Scrierile lui Cioran vin să surpe la temelia iluziilor ameninţând astfel temelia primă a acţiunii. Opera lui Cioran m-a influenţat în mod deosebit tocmai pentru că am văzut această forţă fantastică de a distruge idoli, de a distruge iluzii, de a distruge această înclinaţie a noastră de a ne lăsa amagiţi, adesea prea uşor… Cioran este cel care pune mai presus de orice luciditatea, adica acea forţă interioară de a privi lucrurile din jurul tău fără nici un fel de iluzii. Scepticismul coroziv cioranian este cu atât mai important cu cât mizăm pe precauţia de a nu lăsa amăgiţi, în viaţă, de diversele ispite ideologice sau de credinţă care îi prind cu uşurinţă pe cei mai mulţi dintre semenii noştri.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Puterea şi curajul de a problematiza totul şi de a înlătura iluziile, fie ele oricât de seducătoare şi dătătoare de energie pentru acţiune, nu sunt la îndemâna oricui, şi presupun, la rândul lor, riscuri. Pentru mulţi, luciditatea este un factor care te poate aduce într-un blocaj contemplativ care exclude implicarea în orice altceva. La ce bun să ridici flamura unei cauze când toate ţi se par ridicole? La ce bun să te înflăcărezi sau să îi înflăcărezi pe alţii, când înţelegi realitatea că energia fiecărei efuziuni vine din erori sau reducţionisme mascate de iluzii?

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Cioran te aduce aşadar în postura de a fi pe deplin conştient inclusiv de derizoriul propriei existenţe, de lipsa de sens a lucrurilor. Îţi oferă spectacolul crud al demascării tuturor farselor care altfel tind să ne umple existenţa şi să ne amorţească spiritul critic, amăgindu-ne.

În scrierile lui Cioran, tuşele pot să pară de o întunecime abisală, greu de privit şi dătătoare de vertij… Dar este vorba despre luciditate, o calitate intelectuală nu tocmai larg răspândită, rarisim asumată pe deplin. Luciditatea te eliberează însă de riscul donquijotismului, este antidotul lui eficace.

Atunci când dă deoparte toate iluziile omenirii, Cioran descrie o imagine care m-a impresionat şi anume că stă cumva pe ruina filosofiei, pe ruina tuturor lucrurilor, a tuturor idealurilor frânte…

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Dar abordarea pe care o susţin începe tocmai aici, în acest punct, în acest moment al contemplării lucide a ruinei tuturor iluziilor. În acest moment totul devine, de fapt, posibil! Totul este la fel de legitim pe ruina tuturor lucrurilor, atât atitudinea de a nu te mai implica în nimic, cât şi aceea de a face orice. În opinia mea, luciditatea de tip cioranian te aduce în faţa acestor două mari opţiuni: aceea de a nu mai face nimic, dar, în egală măsură, şi aceea de a face posibil şi legitim totul. Cioran şi-a trăit viaţa mizând pe prima, ignorând-o pe cea de a doua.

Am văzut aşadar că Cioran, şi pe urmele lui, Liiceanu, contrapune iluzia ca motor al acţiunii lucidităţii corozive care însă imobilizează. Cioran povesteşte că văzuse într-o dimineaţă la televizor un savant care vorbea despre miliarde de galaxii, lucru care l-a făcut să nu se mai poată ridica pentru nimic din pat în acea zi… « Dacă sunt miliarde de galaxii iar noi suntem pe o planetă oarecare, rătăcită pe nu ştiu unde, ce sens mai poate avea ceva? Totul e prăbuşit în derizoriu absolut! », va fi gândit Cioran.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Eliberarea de iluzii ne atrofiază imboldul spre orice fel de acţiune, crede autorul « Tratatului de descompunere ». Dar, din punctul meu de vedere, după cum am spus, tocmai în acest punct devine posibil orice, iar cel mai important lucru este că devine posibilă acţiunea realizată de un om lipsit de orice iluzii. De ce să nu las voinţa din mine să îşi consume energia alături de o conştiinţă lucidă? Realizez foarte bine că sunt la capătul tuturor lucrurilor, nu am nici o iluzie, dar tocmai acum devine posibil să fac orice vreau să fac… Nu este deloc obligatoriu ca luciditatea să nu poată să aibă ca partener voinţa.

Cum e posibil acest lucru? Adăugând un ingredient nietzscheean la componenta cioraniană a viziunii asupra vieţii…

2. Obiecţia că filozofia, de fapt, îi ţine cumva captivi pe cei seduşi de filozofie într-o lume a ideilor, cu prea puţine ancore faţă de realitatea concretă.

Friedrich Nietzsche

Nietzsche scrie că: „Scopul nu este fericirea, ci puterea. Există în fiinţa umană o forţă imensă care se cere cheltuită, care vrea să creeze; este un lanţ de explozii continue care nu au deloc drept scop fericirea“.

Iar Ion Vianu, reputat psihiatru şi editorialist la România liberă notează că: “Voinţa de putere se recunoaşte prin puterea de sinteză şi creaţie.”

Mulţi au văzut în filozofie şi o forţă extraordinară de a-i ţine captivi pe oameni într-o lume a ideilor pure, într-o lume cu prea puţine puncte de contact cu realitatea concretă. În parte poate fi adevărat acest lucru dacă ne gândim la specializările în filosofie mai ales pe teme care pot construi turnuri de fildeş şi izola în bună măsură oaspeţii de vază ai lumii ideilor. Există însă zone întinse ale filosofiei care nu doar că au puncte ferme de contact cu realitatea concretă dar au forţa de a trage civilizaţii întregi sau spirite creatoare de geniu într-o direcţie sau alta.

Conferinţa din 7 martie 2010 de la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Eu consider că filozofia lui Nietzsche este extrem de importantă din această perpectivă. Mai ales că Nietzsche demolează 2500 de ani de filozofie, se luptă cu toţi titanii filozofiei de până la el şi încearcă să-i răpună şi cred că şi reuşeşte în bună măsură, dar în acelaşi timp el construieşte ceva. S-a vorbit în anumite medii, mai ales în cele ostile filosofiei, despre Nietzsche ca fiind nihilist. Nietzsche nu este nihilist. El critică nihilismul. Când distrugi un edificiu de gândire sau un tip de acţiune şi nu construieşti nimic, atunci poţi fi considerat nihilist, dar atunci când distrugi un tip de abordare şi ai forţa intelectuală sau forţa de acţiune să construieşti o alternativă nu esti nihilist. E o interpretare greşită că Nietzsche ar fi un nihilist, Nietzsche construieşte. El pune în mişcare voinţa de a distruge munţi dacă e cazul, munţi de gândire, dar şi de a ridica apoi noi piscuri pentru o ascensiune intelectuală unică. Voinţa de putere nietzscheeană este fluidul necesar filosofului care este totuna cu omul de acţiune.

Coperta unei ediţii în limba engleză a cărţii lui Nietzsche “Dincolo de bine şi de rău”

Au existat, desigur, şi acele desfigurări făcute de regimul nazist operei lui Nietzsche, regim care a speculat conceptul de « voinţa de putere », dându-i un sens care să legitimeze brutalitatea unei dictaturi barbare şi uniformizarea unei întregi societăţi conduse de un dictator care a anihilat de fapt libertatea individuală absolut necesară unui nietzscheean. Mediul în care un nietzscheean poate respira nu este unul colectivist, uniformizat, depersonalizat, ci unul în care individualităţile şi gândirea liberă se pot afirma.

Eu nu sunt marxist şi împărtăşesc critica făcută de Karl Popper marxismului în « Societatea deschisă şi duşmanii ei », volumul al doilea şi în « Mizeria istoricismului », dar Marx a spus un lucru cu care sunt de acord: şi anume că filozofii s-au limitat de-a lungul vremii să descrie lumea, dar ei, de fapt, trebuie să o schimbe. Într-adevăr chemarea principală a acestora este şi în opinia mea aceea de a înnoi societatea. Unii dintre filosofi au şi pus până acum lumea pe anumite trasee şi politic şi etic şi din foarte alte multe puncte de vedere.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Filozofii sunt cei care au provocat de-a lungul vremii automatismele de gândire, mediocritatea, prejudecăţile, şi care au avut vitalitatea intelectuală necesară de a aduce noi idei şi de a îndepărta foarte multe dintre iluziile cotidiene. De aceea, adesea filozofii şi, în general cei care au venit cu idei noi, au fost percepuţi drept un pericol, consideraţi incomozi şi chiar persecutaţi.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Filosofia de catedră este, desigur, foarte importantă în măsura în care formează caractere şi conştiinţe şi în măsura în care oferă surse de informare şi cultivă o anumită emulaţie intelectuală. Dar eu sunt partizanul prelungirii teoriei în viaţa practică pentru influenţarea şi schimbarea realităţii. În timp ce îl studiam în facultate pe Heidegger, Platon, Aristotel, Heraclit, Parmenide, Nietzsche, Freud, Jung, Machiavelli, John St. Mill, Robert Nozick, Noica sau alţi gânditori importanţi, în România aveau loc mineriade şi tensiuni politice majore, iar în Yugoslavia învecinată un cumplit război. Or, eu nu cred că în lumea luxuriantă, în care intri prin lectură, cursuri şi dezbateri filosofice, trebuie să te laşi complet absorbit şi să ignori realităţile din jurul tau. Mai cu seamă că, totuşi, cunoaşterea este o formă de putere care are un potenţial uriaş de influenţare a mersului lucrurilor.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Puterea dată de cunoaşterea filosofică nu este doar pentru cei patru pereţi ai sălilor de curs şi nici doar pentru atmosfera unei biblioteci. Această putere te poate însoţi în afara academiei, pe stradă, în confruntările de multe ori dure ale vieţii, în relaţionarea cu ceilaţi, în activismul civic, în cariera pe care o urmăreşti în indiferent ce domeniu, în politică, în orice doreşti să faci. Filosofia este un atletism intelectual care nu fortifică doar musculatura gândirii, ci îţi deschide o cale care poate ajuta la recepţionarea matură a oricărei experinţe de viaţă, oricât de dură ar fi ea.

În opinia mea, această forţă a cunoaşterii filosofice, mai ales în aliaj cu voinţa nietzscheeană şi luciditatea cioraniană nu are fragilitatea hârtiei de unde este absorbită de conştiinţă prin lectură, ci rezistenţa şi elasticitatea necesare pentru a ţinti către cele mai îndrăzneţe ţeluri ale spiritului şi acţiunii umane.

Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

Luciditatea cioraniană, dublată de voinţa de putere netzscheeană, creatoare şi combustibil al unei conştiinţe libere, te pot coborî din turnul de fildeş în atelierul în care se modelează realităţile concrete. Dacă această modelare a realităţii are vreun sens, pentru a avea un răspuns afirmativ, un ajutor nepreţuit vom primi de la un existenţialist francez…

Claudiu Crăciun, Florin Vancea şi Remus Cernea – 7 martie 2010 – la Cluj-Napoca (foto Vlad Plăiaşu)

3. Pentru a formula un răspuns la obiecţia că lupta ar fi totuşi, până la urmă, o luptă în zadar, mă voi inspira din Mitul lui Sisif de Albert Camus.

Albert Camus

« Bine, bine… mi se poate spune, te zbaţi, dar la ce bun ? De ce să îţi consumi viaţa luptând în zadar, pentru cauze pierdute. Oricum nu schimbi nimic! »

Sisif este acel personaj mitologic care îndrăzneşte să sfideze zeii şi să pună moartea în lanţuri, iar pentru acest lucru suferă pedeapsa de a fi condamnat pentru eternitate astfel: să urce cu greu un bolovan până în vârful muntelui, care o dată adus sus se rostogoleşte la poalele acestuia urmând a fi din nou urcat de Sisif, situaţia repetându-se la infinit…

Camus notează: “În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş de sute şi de sute de ori, la nesfârşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care-1 împiedică să se rostogolească, braţele care-1 ridică din nou, siguranţa atât de omenească a două mâini murdare de pământ. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adâncime, scopul este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în cîteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre câmpie.”

Sisif

Mitul lui Sisif este reperul cultural al ideii că de multe ori efortul intens reprezintă de fapt o munca în zadar, o muncă repetitivă, o muncă fără nici un rezultat concret sau  noimă. Ce îl interesează pe Camus în mod special din acest mit este momentul reflecţiei lui Sisif, şi anume acela în care el coboară muntele petru a relua efortul de a urca bolovanul. Conştiinţa condiţiei sale transformă această istorie a lui Sisif într-una tragică. Omul absurd al lui Camus “când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii.”

Pe lângă ceea ce spune filosoful francez, în opinia mea, trebuie adăugat că Sisif îşi acceptă destinul după îndrăzneala pe care a avut-o de a schimba o ordine ce părea implacabilă. Şi că există un sens şi o mareţie în această acceptare. Sisif îşi asumă acest efort extraordinar de a ridica bolovanul până în vârful muntelui. Nu este vorba atât de supunerea la o pedeapsă, cât de un destin asumat! Morala profundă este că nimic nu poate fi împins peste limita firescului şi a lucrului obişnuit sau comun decât printr-o voinţă şi o asumare a unei astfel de condiţii.

Prometeu care fură focul zeilor, din dragoste pentru oameni, şi-l aduce acestora din urmă, are parte de o pedeapsa cu mai puţine semnificaţii, şi anume aceea de a fi înlănţuit pe un munte unde un vultur imens vine în fiecare zi pentru a-i mânca ficatul regenerat în timpul nopţii.

Semnificaţiile pedepsei primite de Sisif vorbesc însă foarte mult despre nobleţea spiritului uman, pentru că până la urmă cele mai nobile lucruri pe care le fac oamenii sunt lucrurile aproape imposibile şi lipsite de un scop utilitar imediat.

Cred că se poate face o foarte bună paralelă între pedeapsa pe care o primeşte Sisif şi efortul extraordinar pe care-l fac mulţi oameni, spre exemplu alpiniştii, de a demonstra că ne putem depăşi limitele. Alpiniştii care urcă Everestul sau alte vârfuri nu sunt pedesiţi de nimeni precum Sisif, deşi, în esenţă, ei fac aproape acelaşi lucru. Ei îşi asuma un astfel de destin şi fac un gest extraordinar cu semnificaţii simbolice, demonstrând că oamenii pot realiza lucruri extraordinare doar pentru a-şi depăşi limitele.

Albert Camus

La fel atleţii: când vezi că unii aleargă pe o pistă circulară în jurul unui stadion, te-ai putea întreba « Ce fac oamenii aceştia aici? N-ar putea mai bine să îşi folosească energia pentru a munci, spre exemplu, într-o fabrică? N-ar putea să facă şi ei un lucru « util » societăţii? ». Este vorba despre un efort de voinţă şi de un destin asumat, pe care îl simţi la Sisif, la alpinişti, la atleţi şi la alte categorii de oameni, de a arăta că oamenii au în permanenţă limite de depăşit.

Aşadar, pe Camus îl preocupa momentul de reflecţie al lui Sisif din momentul în care acesta cobora panta pentru a-şi relua efortul. Pe mine mă interesează ambele ipostaze ale lui Sisif. Mă interesează şi momentul când Sisif urcă bolovanul, cu preţul unui efort intens, şi îşi asumă acest destin. Desigur, un spectator superficial ar putea foarte bine rata semnificaţiile efortului lui Sisif şi s-ar putea rezuma la concluzia că « acest om se zbate în zadar ». Ei bine, nu!

Un efort de acest tip, care pune în mişcare toate resursele interioare, inclusiv pe cele de luciditate şi voinţă, şi care provoacă limitele umane este o zbatere cu un anumit sens. Cei care văd un sens în atletism, cei care văd un sens în alpinism şi în orice alt efort de acest tip, vor înţelege şi efortul unor oameni angajaţi într-o activitate de schimbare a unei societăţi, oricât de modest în rezultate utilitare imediate ar părea la o primă vedere.

Viziunea mea asupra a ceea ce fac şi care oferă un răspuns celor trei obiecţii care mi-au fost ridicate de-a lungul vremii, este aşadar un melanj între aceste trei abordari: cea cioraniană care pune accent pe luciditatea corozivă pentru iluzii; cea nietzscheeană care privilegiază voinţa de putere în sens creativ, de a face şi de a schimba realităţi, de demola munţi dacă este cazul, pentru a înălţa noi culmi, dar şi cea camusiană de a asuma un efort care numai pentru un ochi superficial este lipsit de sens.

PS: Mai jos puteţi urmări cele cca 50 de minute ale conferinţei filmate la Cluj Napoca în 7 martie 2010 care are la bază o versiune preliminară a textului de mai sus:

Prima parte a conferinţei de la Cluj Napoca din 7 martie 2010

A doua parte a conferinţei de la Cluj Napoca din 7 martie 2010

A treia parte

A patra parte

A cincea parte

A şasea parte

Remus Cernea

17 iulie 2010