Articol publicat în Revista 22 în numărul din 24 ianuarie 2008

http://www.revista22.ro/o-constitutie-pentru-libertate-4280.html

In Romania statul este separat de biserica sau nu? Care sunt consecintele prevederilor constitutionale si legale din Romania in privinta libertatii de constiinta, gandire si religie si in privinta neutralitatii confesionale a institutiilor publice?

Desi in ultimii ani a aparut si in Romania o jurisprudenta legata de astfel de teme, iar Curtea Constitutionala, instantele de judecata sau Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii considera de la sine inteles ca statul roman are un caracter secular, situatia este, in realitate, complicata. Atat Constitutia, cat si legile noastre sunt profund nedemocratice din acest punct de vedere, adica neclare sau contradictorii cu ele insele. Iar o democratie veritabila nu se poate construi prin legi confuze, inaplicabile sau care predispun la interpretari abuzive.

In Constitutia Romaniei nu este prevazuta explicit separarea dintre stat si biserica. Numai printr-o interpretare a mai multor articole se poate vorbi de un spirit constitutional secular. In sprijinul unei astfel de interpretari este art. 29, alin. 5: “Cultele religioase sunt autonome fata de stat…”. Articolul respectiv este insa insuficient de clar. El protejeaza intr-adevar cultele de ingerinta statului, dar nu exprima explicit vreo garantie de protectie a institutiilor statului fata de presiunile nelegitime ale bisericii. Ulterior, in Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor a fost formulata explicit separarea dintre stat si biserica la art. 9: “(1) In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee; (2) Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult”.

Insa aceeasi lege goleste de continut acest articol acordand privilegii cultelor, limitand grav libertatea de exprimare si consfintind legaturi foarte stranse intre stat si biserica.

Pentru a fi functional, principiul separarii statului de biserica trebuie insa definit clar. Spre exemplu, textul privitor la religie din primul amendament la Constitutia americana, prin care a fost statuata separarea statului de biserica (“Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof;…”), are o interpretare din partea Curtii Supreme a SUA, conform careia el semnifica cel putin urmatoarele: “Niciun stat si nici guvernul federal nu pot infiinta o biserica. Niciunul nu poate da legi in sprijinul unei religii, a tuturor religiilor sau sa prefere o religie in favoarea alteia. Niciunul nu poate forta sau influenta o persoana sa urmeze sau sa renunte la o anume biserica impotriva vointei sale sau sa fie fortat sa-si declare credinta sau necredinta intr-o religie. Nicio persoana nu poate fi pedepsita datorita sau declararii credintelor religioase sau nonreligioase, pentru prezenta sau absenta de la biserica. Nicio taxa, indiferent de suma, mare sau mica, nu poate fi indreptata spre sustinerea activitatilor sau institutiilor religioase, indiferent de numele si forma aleasa pentru invatarea sau urmarea invataturilor religioase. Niciun stat, nici guvernul federal nu pot, in mod deschis sau secret, participa in activitatile organizatiilor si grupurilor religioase si viceversa” (Everson vs. Board of Education, 1947).

In absenta unei astfel de clarificari a sensului neutralitatii institutiilor statului fata de religie, terenul este pregatit pentru abuzuri. Cam tot ceea ce se spune de catre Curtea Constitutionala a SUA (plus multe alte aspecte) privind intelegerea principiului separarii statului de biserica este, la noi, contrazis fie de Constitutie, fie de legislatie, fie de practica efectiva a institutiilor statului.

Spre exemplu, Constitutia Romaniei, desi garanteaza in articolul 29 dreptul la libertatea de constiinta, gandire si religie (art. 29), il incalca ea insasi atunci cand prevede ca presedintele Romaniei (art. 82), primul ministru, ministrii si ceilalti membri ai guvernului (art. 104) nu pot fi decat persoane care cred in Dumnezeu sau care, desi nu cred in Dumnezeu, consimt sa minta ca ar crede. Sa citim, de pilda, articolul 82, validarea mandatului si depunerea juramantului: “(2) Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, urmatorul juramant: «Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!»”.

Formula “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” este straina de fundamentul juridic si filosofic al Constitutiei. A introduce o astfel de formula intr-un text constitutional reprezinta o incalcare grava si discriminatorie a principiilor democratiei liberale. Pentru un credincios nonteist, precum un budist, pentru un ateu, un agnostic, un liber cugetator, un deist, un indiferent sau pentru o persoana care nu doreste sa isi declare public optiunea religioasa, juramantul, in aceasta forma, limiteaza dreptul de a fi ales prevazut de aceeasi Constitutie.

Printre multe alte abuzuri ce contravin spiritului unei Constitutii liberale se numara finantarea excesiva a cultelor (Catedrala Mantuirii Neamului, de exemplu), declarate recent de utilitate publica tocmai pentru a li se putea astfel spori privilegiile, indeosebi pe cele ale Bisericii Ortodoxe Romane, indoctrinarea religioasa a elevilor in scolile publice, eliminarea teoriei evolutiei din programa de biologie, cultivarea ostilitatii fata de societatea moderna liberala si a intolerantei religioase prin intermediul manualelor de religie avizate de Ministerul Educatiei si Cercetarii, rugaciunile colective din scoli si armata, asocierea institutiilor statului cu ortodoxia, inclusiv prin prezenta simbolurilor religioase in cadrul acestora etc.

Un semn ca, totusi, Romania isi asuma intr-adevar valorile democratiei liberale si ca apara individul de tirania majoritatii ar consta intr-o substantiala reforma legislativa si constitutionala care sa si clarifice principiul neutralitatii confesionale a institutiilor publice. Principala problema, nu usoara, este aceea de a crea presiunea civica sau politica in masura sa conduca la o astfel de reforma. A nu face asta inseamna a mentine societatea romaneasca in mlastinile jumatatilor de masura din tara democratiei nimanui…